Dacă lui Panait Istrati i se pot înţelege rătăcirile socialiste într-un timp mult prea aspru pentru pribegi (fiind un copil plecat în lume de la 12 ani), lui TRISTAN TZARA, niciodată originile ideilor sale avangardiste. Plecat din Moineşti (localitate care nu poartă prea multe semne legate de trecerea sa, edilii urbei neştiind nici azi cine este în istoria literaturii universale), fiul de evreu, tot la o vârstă fragedă, ajunge în Club Voltaire din Zurich unde, dintr-un plictis al istoriei, pune bazele Dadaismului. Aniversarea naşterii sale, 16 aprilie 2013, el fiind cam de aceeaşi vârstă cu brăileanul Istrati, a trecut neobservată pentru români, mult prea ocupaţi să-şi sărbătorească azi liftele de pradă.
Poate nu mi-aş fi amintit despre autorul de geniu uitat, dacă în zelul curăţeniei de primăvară nu aş fi dat din nou peste Ghidul dada pentru postumani, minunata carte a lui Andrei Codrescu.
El odihneşte somnul de veci în Montparnasse, acolo unde şi George ENESCU şi Constantin Brâncuşi întregesc partitura exotică a culturii franceze. Ce ar fi fost Tristan Tzara, Panait Istrati, Constantin Brâncuşi, George Enescu fără adopţia franceză?