După cele două conferinţe de succes de la Ateneul Român, în care Herta Müller şi Adam Michnick au entuziasmat publicul, ultima întâlnire dintre Dorin Tudoran şi Nicolae Manolescu, de la sfârşitul lunii mai, a părut una prăfuită. Două personalităţi ale culturii româneşti s-au temut să abordeze tema atât de cucernică a normalităţii. Nu s-au prea chinuit să găsească “idealul pierdut,” de pe afişul acţiunii.
Nicolae Manolescu, nici nu se putea altfel, a deschis reuniunea cu referire la Apelul către normalitate al lui Andrei Pleşu, publicat nu demult în “Dilema veche.” Apoi, a făcut trimiteri subtile la polemicile cordiale din anii ’90, pe care le-a avut cu regretatul Octavian Paler. Când el cerea intelectualilor să se retragă la unelte, directorul ziarului “România liberă” era de părere că e prea devreme. În timp, Nicolae Manolescu a intrat în politică, iar Octavian Paler s-a retras la “unealta” scrisului. După o introducere destul de lungă, preşedintele Uniunii Scriitorilor l-a întrebat pe Dorin Tudoran cum vede el, ca om urmărit de Securitate, normalitatea. Scriitorul român, stabilit la Washington, a răspuns direct: “dizidenţii sunt oameni normali, în locuri anormale, pe timpuri anormale”, pledând pentru depersonalizarea instituţiilor. El crede că pentru a se ajunge la normalitate, ar trebui ca cetăţenii să aibă o mai mare încredere în instituţii.
Citându-l pe Havel, Nicolae Manolescu a fost de părere că normalitatea poate fi obţinută atunci când “berarul îşi face treaba”, adică dacă “avem omul potrivit la locul potrivit.” Pentru a rupe monotonia, Tudoran a reamintit o declaraţie de a lui Andrei Pleşu care, cam strâns de uşă de un reporter american, ar fi spus prin ‘90: “tot ce avem de făcut este să facem pe dos ce au făcut ceilalţi.”
La a treia tentativă a lui Manolescu de a afla cum se poate obţine normalitatea, dizidentul român - spre dezamăgirea celor prezenţi în sală - a spus că el nu este o instanţă, după care a povestit despre o dispută pe care a avut-o prin 1990 cu Radu Câmpeanu, liderul liberal care nu prea suporta ca intelectualii să se bage în politică. La afirmaţia lui Nicolae Manolescu, potrivit căreia, “Ion Iliescu a făcut un gest normal împărţind Parlamentul în 50 la sută FSN şi restul partidelor, 50 la sută”, am fost nelămuriţi dacă era o întrebare sau o afirmaţie.
Dorin Tudoran a fost un critic al politicienilor din România. El s-a situat mai mereu în opoziţie, aşa cum îi stă bine unui intelectual veritabil. Profitând de prezenţa fostului preşedinte Emil Constantinescu în loja principală, a ţinut, nu numai să-şi nuanţeze părerile faţă de Administraţia acestuia, ba chiar să recunoască faptul că a greşit prin atitudinea pe care a avut-o la acea vreme.
Fiind întrebat despre punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Dorin Tudoran a spus că acela făcea parte din normalitate, dar cu timpul nu a mai fost atât de susţinut de către “intelectualii care şi-au găsit printre rude colaboratori”. Pe Roberta Anastase, cea care a promovat o lege a lustraţiei proastă, a catalogat-o drept: “fătucă.”
Există o altă pârghie mai bună decât lustraţia pentru obţinerea mult căutatei normalităţi? Întrebarea plutea în sală, până ce un cântăreţ la toate mesele, ca Dorel Şandor s-a făcut de pomină, trezindu-se vorbind. Omul prezent în toate guvernele n-a prins ironia fină a lui Nicolae Manolescu care l-a întrebat ce a făcut în ultimii cinci ani.
Glume de genul “până şi turnătorii din matriţerii turnau” au mai descreţit frunţile celor din sală.
Dorin Tudoran, autorul cărţii Eu, fiul lor. Dosar de securitate, a povestit despre moartea doctorului personal al cuplului dictatorial, Elena şi Nicolae Ceauşescu, ucis sau sinucis, care a a provocat un Decret în 1977, prin care Securitatea nu putea urmări elita partidului. “Cu toate acestea, instituţia represivă a continuat să recruteze oamenii din vârful politicii comuniste”. Acelaşi vorbitor a spus că el acceptă reconcilierea naţională, dar ei cu ce vin? S-a vorbit despre Pactul de la Montreux şi influenţa sa asupra atitudinii lui Ion Iliescu. Cei doi intelectuali au deplâns lipsa unei negocieri, precum în Spania sau Polonia, între reprezentanţii dictaturii şi dizidenţii. Erau oare suficienţi de puternici dizidenţii români pentru a fi luaţi în seamă?
Nici la soluţia monarhică, alternativă pentru normalitate, spectatorii evenimentului de luni de la Ateneu nu au găsit răspunsuri concludente din partea celor doi intelectuali de pe scenă. Dorin Tudoran s-a arătat obosit, iritat, obligat parcă să participe la o masă cu bucate fără sare şi piper.
Eh, şi normalitatea asta! Una e să o vezi de la înălţimea unui salariu de demnitar în străinătate şi alta de la leafa joasă a unui amărât de scriitor român. Greu e de găsit consensul chiar şi în aceeiaşi tabără.
Ieşitul la rampă a lui Dorel Şandor, într-un egocentrism de cea mai scabroasă ţinută, arată că băieţii nu au abdicat. Ei sunt peste tot. Ne domină, ne apasă, ne dictează viaţa. N-au nicio minimă intenţie de a negocia stări. Normalitatea e scena pentru ei jucată.