Mihai Eminescu era incomod pentru Puterile Centrale

Ei se pronunţau pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: "Eminescu a făcut propunerea, la una dintre şedinţele grupului, ca toţi tinerii care frecventează instituţiile de învăţământ din România să acţioneze în timpul vacanţei, prin locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari".

Eminescu, înzestrat cu o puternică şi influentă carismă, era lider de opinie. Părerile sale nu erau conforme celor ale politicienilor conservatori din jurul lui Carp, care negociau mai bine de doi ani cu “Tripla Alianţă” (Germania, Austro-Ungaria, Italia).  Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi, însă, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare şi când Eminescu, perfect sănătos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale.  Von Bismarck a cerut ferm desfiinţarea Societăţii “Carpaţi”, un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în clandestinătate pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Guvernul conservator scotea astfel confreria în afara legii. Moment excepţional pentru Titu Maiorescu să-şi pună în practică planul său de reducere la tăcere a lui Eminescu.  Ziarul "Românul", mereu cu accente polemice la scrierile lui Eminescu, anunţa îmbolnăvirea sa subită, iar curios, la câteva zile, asta era prin iunie 1883, şi "Timpul" publica date despre presupusa boală, numind pe altcineva la conducerea publicaţiei.

Duşman al Triplei Alianţe

În luna septembrie a anului 1883 s-a semnat Tratatul cu Tripla Alianţă. În acesta se prevedea interzicerea manifestărilor în favoarea secesiunii Ardealului. Moment în care Mihail Eminescu a fost internat rapid, fără să se respecte protocoalele medicale. Titu Maiorescu a dispărut subtil din ţară. Veronicăi Micle i-a fost interzisă vizitarea "pacientului".  Defăimarea marelui poet naţional începea atunci. Se răspândea zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea.  Duşmanii săi au accentuat promovarea laturii creative, romantice şi visătoare a personalităţii acestuia, asa cum reieşea din opera sa poetică, pentru a anihila opţiunile sale politice.

Nimeni nu lămurea însă opinia publică asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai că era o “boala gravă”. În luna iulie, Titu Maiorescu iniţia o listă de subscripţie pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena, lista pe care a publicat-o în facsimil. În numărul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigramă prin care va arunca în aer liniştea aşternută asupra bolii lui Eminescu: “Un X… pretins poet acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aş plânge dacă-n balamuc,/ Destinul său n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc,/ Şi azi nu e decât nebun”.

În spital i s-a pus diagnosticul neargumentat medical de sifilis. Nu manifesta simptomele acestei boli. Dar medicii i-au administrat un tratament şoc cu mercur. La acea vreme, boala era incurabilă. Nu se cunoaşteau alte forme de alienare a suferinţei.

Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu nota: "Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea pacientului şi a accelerat moartea".  (În ospiciu, Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun, care se afla în curte). Acelaşi medic nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral,  oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Sifilisul de unii inventat Abia la reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Beliş, specialist în medicină legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu erau inventate, o modalitate de a ascunde interesul de suprimare a acestuia.  Concluziile celor doi specialişti a fost fermă: "Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul său, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, intrucât această boală consumă materia cerebrală.

În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să îşi noteze in jurnal: "Au venit astăzi Stemill şi Vitzu să mă anunţe că a murit Eminescu la institutul lui Şuţu, de o embolie".

Biografii săi au trecut sub tăcere faptul că în haina sa, după moarte, s-au găsit două poezii, şi anume: “Viaţa” şi “Stelele în cer”, ceea ce demonstrează că se ascundea ceva… un om diagnosticat cu “demenţă paralitică” nu ar fi putut crea niciodată astfel de poezii.

Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier.

După un semn Clătind catargele, Tremură largele Vase de lemn;

Nişte cetăţi Plutind pe marile Şi mişcătoarele Pustietăţi.

Stol de cocori Apucă-ntinsele Şi necuprinsele Drumuri de nori.

Zboară ce pot Şi-a lor întrecere, Vecinică trecere ­ Asta e tot...

Floare de crâng, Astfel vieţile Şi tinereţile Trec şi se stâng.

Orice noroc Şi-ntinde-aripele Gonit de clipele Stării pe loc.

Până nu mor, Pleacă-te, îngere, La trista-mi plângere Plină de-amor.

Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?

.Moartea antumă a lui Eminescu