Participând la un cenaclu literar, în care un tânăr a venit cu poeme nude, din prepuţul gândirii sale de filozof de Ghimpaţi, scrise între un icnet şi o grimasă, adică -direct spus - la futu-i măsa, mi-am adus aminte de mătuşa Eleonora, care în plină dictatură a plecat spre o destinaţie occidentală îmbrăcată în furou. La noi la Timişoara era un obicei de a trăi din pachet. Pe timpul comunismului mulţi supravieţuiau din ce le trimiteau rudele din Germania. Un kilogram de cafea avea preţ. Decât să fii mers la catedră, ca profesor, mai bine stăteai acasă şi vindeai un kilogram de Albrecht. Era tot aia. Deunăzi, pe lângă mâncare, fericita posesoare de rude berlineze a fost cadorisită cu un furou în culori. Ea a crezut că e o rochie. Bătrână fiind, a primit rapid viză. Nu trebuia să facă prea mare sluj la stăpânire. A plecat rapid spre zările albastre îmbrăcată cu ce a primit. A crezut că e ultimul răcnet al modei. La Schonefeld, aeroportul din capitala pisicilor berlineze, rudele au primit-o siderate. "Cum ai putut să vii îmbrăcată în asemenea hal?"- a întrebat-o fiica sa bulversată de atitudinea sa vestimentară. Săraca bătrână a fost aruncată rapid în maşină să nu facă de râs nepoţii. Neglije-ul său nu era în România un combinezon, ci o piesă de colecţie. Săraca, îmi amintesc şi acum, cum a luat în piept ciocnirea civilizaţiilor.
Precum în poveste, aşa şi în realitatea noastră imediată. Mulţi chemaţi pe scena literară, puţini atinşi de rafinamentul şi graţia măsurii. Pinguini în matricea silabusului compornamental, ei se cred elefanţi printre porţelanuri. N-ar fi nimic rău. Orice nebun se poate pretinde rege, dar asta nu absolvă Ospiciul de condiţia sa umană: Un Unter der Linden între ofticoşi şi rataţi. Greu trebuie să le fie regizorului care crede că poate fi un Falstaff seducător cu intrigi dâmboviţene.
Un pic de rafinament nu strică.