Mă exasperează fuga scriitorilor români după cocarde şi sclipici. N-aş fi comentat acest sentiment, ducă-se în pustie, dacă Monicăi Ramirez, în ghidul său practic: Cum se scrie un bestseller, nu mi-ar fi adus aminte în final de un lucru elementar : "un scriitor scrie, nu fuge după medalii şi ovaţii". Şi istoria literaturii lumii e plină de astfel de personalităţi, fără titluri de Sire sau nume de ambalaje, care au dat lumii opere memorabile.
Un prieten occidental îmi spunea că singurul premiu adevărat în literatură e Nobelul, restul intră la şi altele. Eu cred că după Nobel, marele premiu este dat întotdeauna de cititori. Ei sunt cei care renunţă la o plăcere sau o acţiune de moment pentru a-şi cumpăra o carte. Piaţa este singura în măsură să dicteze ierarhii. Pentru mine doar Topul vânzărilor contează. Restul e deşertăciune...
Am participat recent la Gala Premiilor "Observator cultural". Mă număr printre spectatorii constanţi ai acestei gale. Pot spune că niciodată n-am văzut aşa o lume literară obosită şi plictisită. Premii multe, mize mici, multă cumetrie.
N-am fost niciodată la galele premiilor Oscar, dar îmi imaginez emoţia anunţării premianţilor, tensiunea din sală şi bucuria din final. Premiul e legitim, încărcat de aur la propriu şi la figurat.
În sala Teatrului Odeon, m-am nimerit în vecinătatea clanului Vakulovski, în timpul acordării premiilor Observator cultural. Sigur, unul dintre ei era nominalizat. Când s-a rostit numele câştigătorului la proză, altul decât junele critic, întreaga lui trupă s-a ridicat şi a plecat trântind scaunele şi uşile de la balcon. Aş fi vrut să sun organizatorii, dar am preferat să scriu: "Cine sunt nominalizaţii..."
Prea erau previzibile premiile. Mă întreb dacă Ion Vianu ar mai fi păstrat prietenia cu Gabriel Liiceanu ar mai fi fost laureat al premiilor alternativă?
Câţi dintre membri juriului pot jura cu mâna pe inimă că au citit Amor intellectualis. Romanul unei educaţii şi altfel decât în matricea maestru-discipol? Şi n-au sesizat un mic mare amănunt. Ion Vianu e nesincer, chiar din titlu, titlu care provine din sintagms lui Spinoza, prin care gânditorul exprima iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia sa şi iubirea pe care omul trebuie să i-o întoarcă. El e ateu sau cel puţin asta reiese din scriere, păi şi atunci, din titlu pleacă îndoiala. Oare cât e fason şi cât e prestigiu în familia Vianu?
Am plimbat nu întâmplător volumul prin lumea medicală. Nu destăinui bârfele. Dar citindu-l şi ascultând mărturiile colegilor, am înţeles cât de mare este Iuliu Haţieganu, în medicina românească (nelaureat) cu un frate mort în puşcărie.
Oare de ce sunt preferaţi criticii scriitorilor sau poeţilor într-o competiţie aparent inegală pentru aceiaşi poziţie? De ce nu se cultivă creaţia, originalitatea, pentru numele lui Dumnezeu?
Nu am înţeles bârfele şi agitaţiile din culisele acestui eveniment, în care mai mult s-au tras sfori decât s-a citit. Şi nu e singurul eveniment de gen. O goană nebună după sclipici, zorzoane, cocarde macină lumea literară de la noi. Prea puţini sunt cei cu gândul la cititori. Poate ar trebui ca Ion Mureşan să adune pe mai mulţi în jurul său. Poeziile sale sunt antologice. Doar la presiunea prietenilor a publicat volumul Alcool.
Şi mai am o dilemă: trebuie musai să ai peste 70 de ani pentru a fi răsplătit cu marele premiu? În logica organizatorilor de azi, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu n-ar fi avut şansa unui asemenea trofeu. Poate şi lipsa lui i-a cimentat la fundamentul culturii româneşti.