Eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund

Ioan Es. Pop, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

M-am gîndit să începem dialogul nostru de pe LiterNet chiar cu acest subiect: pentru a ne elibera apoi de el, pentru a ne desprinde şi a merge spre sfera poeziei pe care o ilustraţi la modul major. Nu ţin să vorbim despre episodul vechi, pentru că deja aţi oferit elementele şi detaliile necesare. Aş vrea, în schimb, să-mi spuneţi cum vă simţiţi de cînd aţi luat decizia mărturisirii. V-aţi eliberat? Aţi vindecat ruşinea interioară prin suferinţa ruşinii "exterioare", prin faptul că aţi fost arătat cu degetul? V-aţi simţit iubit de unii prieteni, reconfirmat, aşa zicînd, în iubirea lor? Sînteţi acum un om mai vulnerabil sau, dimpotrivă, un om ceva mai tare? Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire.

Ioan Es. Pop: Am să încep cu sfîrşitul: vă mulţumesc. Sinele meu mic, de la 4 ani, îi cere iertare sinelui de la tinereţe pentru că, prin spaime, abandonuri, laşităţi, eşecuri, mizerii şi prostii, l-a făcut să greşească într-un mod atît de greu de reparat sau poate ireparabil. Nu, nu-i deloc o metaforă ceea ce spun. Este ruperea în două a celui care refuză realitatea de cel care nu ştie s-o administreze. În lunile de după ce am făcut publică acea confesiune, dar şi în cele de dinainte, mi-am dorit intens să dispar. Eternitatea nu este doar pozitivă, ci şi negativă. În acele zile, am trăit din greu eternitatea - pe cea negativă, fireşte. Timpul nu mai înainta, iar suferinţa şi remuşcarea nu mai conteneau. Un motiv, poate, pentru care n-am făcut un gest capital - dincolo de laşitate - a fost acela că, după ce i-am dezvăluit fiicei mele, Maria Bianca, un om cu mintea în inimă şi cu inima în minte, intenţia mea, ea mi-a pus trei întrebări: "Pop, ai omorît pe cineva?". "O, Doamne, nu", i-am răspuns. "Ai băgat pe cineva la închisoare?" "Din cîte ştiu eu, nu." "Ştii pe cineva care a avut de suferit de pe urma acelei poveşti?". "Pînă în acest moment, nu, dar voi tot căuta să aflu dacă s-a întîmplat aşa ceva, pentru că incertitudinea mă ucide." Domnule Daniel Cristea-Enache, ştiu că nimeni nu iartă pe nimeni, dar mai cumplită decît aşteptarea iertării celorlalţi este aşteptarea iertării de sine. Eu nu am vreun duşman în afară, marele meu duşman sînt eu însumi, iar faptul că nu-i pot ierta tînărului care am fost o greşeală greu de măsurat cîtă vreme nimeni n-a oferit un instrument de măsură pentru aşa ceva mă face să cred că, deşi n-am să-l iert niciodată pe acel tînăr, atîta timp cît voi trăi, vom trăi împreună. Aş vrea să vă spun că fapta mea de atunci ţine, aşa cum o percep eu după atîta vreme de cînd mă tot frămînt gîndindu-mă la ea, nu atît de vinovăţie, cît de păcat. Vinovăţia este juridică, diurnă, explicabilă, asociabilă unor circumstanţe atenuante sau agravante, iar în cele din urmă poate fi stinsă în urma ispăşirii unei sentinţe. În cazul meu, funcţionează mai degrabă păcatul: abisal, de necuantificat, nocturn, originar, imposibil de iertat după un anumit număr de ani, veşnic mustrător. Strălucitor cumva prin aceea că, finalmente, îşi va distruge purtătorul. Am trăit multă vreme dedublat. Nu poţi face acest lucru la nesfîrşit, căci, pînă la urmă, adevărul îşi ia revanşa, cu toate consecinţele care decurg din asta. Nu vreau să-mi justific viaţa prin poezie, deşi, în cazul meu, poezia descrie cu destulă acurateţe anumite evenimente ale vieţii mele. Sînt un om lucid şi, dincolo de faptul că am făcut şi fac o groază de prostii, am învăţat din fiecare experienţă nefastă. Din cele faste rareori înveţi. Deci voiam să spun că, deşi eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund, dublul meu a spus de fiecare dată adevărul în tot ceea ce am scris. În anii de dinainte de 1989, la Sighetul Marmaţiei exista un festival de poezie dătător de speranţă pentru cei care, asemenea mie, locuiau într-o lume fără ieşire. Există şi acum, dar pe atunci avea măreţia unicităţii şi aura creatorului său, Laurenţiu Ulici. Şi a celor care trecuseră pe acolo: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Prelipceanu, Matei Vişniec, Cristian Popescu şi foarte mulţi alţi poeţi-emblemă. Prin 1986 sau '87, nu-mi mai aduc bine aminte, Pop Ioan, profesor ratat la Ieud, a trimis spre jurizare un pachet de texte în care se afla şi iarnă cu mircea, un poem despre viaţă pur şi simplu. Acel Pop, ba nu, acel poem a primit Premiul festivalului. A fost pe atunci şi a rămas şi azi unul dintre poemele-conştiinţă ale mele. L-aş relua aici tocmai pentru a aduce un pic de nuanţă acolo unde asocierea a trei cuvinte urîte poate conduce la lichidarea morală a unui om.

în fericirea asta provizorie din noiembrie pînă în martie ca ieri ştiu că mîine n-o să fie nici mîine decît tot azi şi azi şi azi şi azi mereu şi de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru.

e drept, în singurătatea asta nu orice om singur ar duce-o prea mult, dar sînt o groază de nimicuri care trebuiesc onorate: dorinţa de a fi cu orice preţ neputinţa de a mai iubi şi ziua de ieri.

dar să-l fi cunoscut pe mircea ai fi înţeles. ai fi înţeles ce? eu însumi am înţeles foarte tîrziu. am stat amîndoi atunci o iarnă în apartament fără lemne am dormit la minus 14 grade nici n-am vrut să mai scriu de atunci despre altceva.

cît a fost toamnă nu ne-a păsat unde aveam să stăm. dar mai tîrziu el s-a îmbolnăvit de piept. am stat toată iarna atunci fără lemne a fost o iarnă grozav de friguroasă cînd am stat noi toată iarna fără lemne.

au spus că bem şi că de asta nu şi de asta nu şi nu ne facem datoria el a primit ceva la piept şi pe urmă a venit primăvara şi el a continuat să tuşească şi i-am spus atunci

ar trebui să nu mai bem şi să fim dar el a zis că poate l-au secătuit lecturile şi ei au zis că poate nu ni-i bine de nu înţelegem că trebuie să.

şi mircea a stat cu capul plecat şi a tăcut tot timpul şi eu am tăcut tot timpul şi au crezut că noi vrem să bravăm şi cînd a murit în iunie mircea noi am aflat în septembrie cînd el nu s-a mai

întors la post apoi mi-a rămas apartamentul numai mie numai mie numai mie pe toată iarna următoare, au zis vedeţi domnu pop aveţi acum apartament aveţi toate drepturile mîine poimîine sînteţi profesor titular aveţi concediu zece zile de crăciun şi anul nou dar după aia vă rog să vă întoarceţi să vă luaţi lemne de foc în fond treaba dvs. la vară n-o să aveţi concediu dacă vă luaţi concediu acum sînteţi încă stagiar nu e bine să,

aduceţi-vă aminte de mircea zubaşcu anul trecut şi-a consumat întregul concediu în vacanţa de iarnă d'aia nu şi-a luat concediu în vacanţa de vară vedeţi a şi murit de pildă noi pu- tem anunţa la inspectorat.

i-au spus că tov. zubaşcu vrem să nu plecaţi din localitate sîmbăta avea o iubită la borşa credea c-o s-o ia l-a iubit foarte mult sîmbăta

avea zi metodică n-avea ore să nu plecaţi din localitate faceţi studiu individu- al veniţi la opt la şcoală să întăriţi co- misia metodică a venit vreo

trei săptămîni la rînd pe urmă însă a plecat de vineri pînă luni dimineaţa şi atunci au început să se îngrijoreze groozaav. şi nici eu nu-l ştiam prea bine pe atunci.

pe urmă cînd am stat împreună noi doi a venit ea la el şiavăzutcănavemlemneşiaplecat şi el a plecat şi el s-o convingă că noi nu nu bem şi ea n-a înţeles probabil şi

el s-a întors şi am stat toată iarna la minus şi ea n-a mai venit şi el mă chema să bem un coniac să ne încălzim şi după aia îl chemam să bem un coniac să ne încălzim şi în iarna aceea a început să tuşească cu sînge şi n-a vrut să meargă la

doctor şi cînd a venit primăvara a continuat să tuşească şi ea n-a mai venit la noi a început să se încăl- zească primăvara şi cînd s-a dus la ea ultima dată ea

avea pe altcineva şi el s-a întors şi a mai stat cîteva zile, pe urmă a plecat iar fără să zică nimic seara la şase şi cînd am mers să-l văd la groapă şi am

văzut cum îl duc la groapă mi-am zis că mîine trebuie să mă întorc să fiu mîine la şcoală cu pla- nurile de lecţie gata şi pe ea n-am văzut-o cînd a fost el îngropat ea era la borşa îşi făcea planuri de lecţie pentru a doua zi.

noi cînd au spus noi am ascultat şi am făcut ce au spus dar pe urmă iar n-am făcut ce au spus şi după aia ne-au spus să nu mai facem din nou şi noi din nou am.

şi cînd ne-au trimis să locuim în apartament noi ne-am dus şi am stat în apartament şi am spus că da, o să stăm în apartament şi n-o să fie nici o problemă dar

cînd am stat în apartament şase luni am stat două luni în apartament la minus 14 grade şi ei n-au aflat şi de aceea au spus că pe noi nu ne şi noi nu şi interesul nostru faţă de

e scăzut şi mai bine n-am fi că aşa poate nu s-ar mai povesti şi cînd am făcut ce au spus n-am făcut ce au spus şi cînd el în iunie noi am aflat abia la 15 septembrie.