Batista Herthei Müller

Bedros Horasangian Hertha Müller este o scriitoare germană care a luat Premiul Nobel. Întâmplarea vieţii ei – nu a fost o opţiune anume, precum limba în care scriem sau pe cine iubim – a fost faptul că s-a născut în România. Acest detaliu i-a călăuzit destinul. Apoi totul a venit de la sine. Şi deportarea celor apropiaţi şi a conaţionalilor ei ( subiect practic necunoscut marelui public român, care ştie doar ce au făcut fasciştii nemţi, nu şi suferinţele îndurate după război de sute de mii de civili etnici germani nevinovaţi) copilăria ei din Banat (n.1952, Nichiţdorf) în anii dogmatismului stalinist, şcoala, anii plini de privaţiuni într-un univers familial minoritar, într-o Românie în plin proces de instaurarea a puterii populare. Acei ani ai lui G.G.Dej ( Ana, Luca şI cu Dej/bagă spaima în burghezi), în care o copilă se formează şi vede lumea cu proprii ei ochi. Deportările din Bărăgan, viaţa de zi cu zi, lipsuri, teroare, frică, foame, suspiciuni, apoi sudiile unversitare, copilul devine adolescent, vin alte gînduri, lecturi, emoţii şi sentimente. Eşti şi nu eşti singur. Tu şi ceilalţi. Cine e bun şi cine e cel rău? Descoperi asta pe propria piele. A fi exclus şi aruncat, centrifugat pe orbite marginale, asumarea ratării, dar şi revolta internă. Hertha Müller declară în dialogul cu scriitorul – etichetarea, pe zi ce trece mai apăsată şi asumată, îi aparţine – Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român că ea nu a vrut să devină scriitoare! A vrut să ducă o viaţă normală, într-o lume anormală. S-a simţit injosită şi umilită de tot ce i s-a întâmplat. De la şicanările securităţii – în anii în care nu era de joacă cu organele şi orice anchetă se lăsa, dacă nu cu cafteală sau arestări, măcar cu ceva ameninţări…- pînă la aroganţa funcţionarului public. Că era vânzător de Alimentară sau funcţionar cinovnic de Primărie din cine ştie ce comună. Toate aceste mizerii s-au adunat într-o absolventă de filologie care nu a apucat să predea la vreo catedră universitară sau liceu de prestigiu, ci a ajuns să lucreze într-o mizeră fabrică, Tehnometal, din Timişoara. Mai ţinem minte cum era şi cu repartiţiile? Şi cu criteriile de repartizare? Uităm repede. Şi cam mult. Experienţe dure, ba cu organele, ba cu colegii, ba cu lumea din jur. Simplă traducătoare. Dar refuzul de a colabora cu securitatea îi crează mari necazuri. Şantajul iminent. Batista salvatoare, de care pomeneşte în discursul de la Stockholm, nu-i este de nici un folos. Cine nu a trăit anii de dinainte de 89 e greu să perceapă dimensiunea presiunii şi uzurii acelor vremuri. Nu au fost doar serate cu “fleică şi dans,“ cum am găsit şi noi în nişte documente de epocă, ci şi multă suferinţă. Uităm prea uşor, atunci când nici măcar nu mai vrem să ne ne amintim. De aici şi consecvanţa Herthei Müller în tot ce a trăit şi scris. A trăit pentru că a vrut să trăiască, a ajuns să scrie pentru că nu a putut altfel, totul normal şi firesc. Ceva a venit de la sine. Natural şi atât. Nu e mare lucru să nu mai suporţi nimic, să te cerţi cu toată lumea, chiar şi cu tine, să nu mai suporţi nimic, nici pe cei din jur, nici pe tine însuţi. Plecarea din ţară a fost o soluţie pentru Hertha Müller . Ca şi pentru alte sute de mii de etnici germani. Dintr-o comunitate de 600.000 de oameni, care au locuit sute de ani alături de români şi maghiari şi alte –destule, alte - minorităţi de pe pământ românesc, mai sunt astăzi sub 80.000. Este o dramă pentru statul român, fără să fie analizată în toate resorturile ei. Dar am avut şi avem “rezistenţă prin cultură”.” Wunderbach, Ausgezeichnet, Aferim !”Ca şi plecarea după al doilea război mondial a peste 400.000 de evrei, a zeci de mii de armeni şi greci, purificarea etnică indirectă a României a lăsat urme grele. Nobody cares, dar să trecem. Hertha Müller publicase înainte de plecarea în Germania ( 1987) doar două volume de povestiri, ciuntite de intervenţiile lectorilor/cenzorilor vremii. Plecarea în exil – dar nu devenea Germania patria ei, nu era Germania Federală noul ei heimat/patrie – i-a schimbat şi forţat destinul. Care a fost şi care este Patria Herthei Müller ? De pe scena Ateneului Român a respins decis că nu limba este patria ei/noastră, ci conţinutul cuvintelor. Încărcătura lor simbolică.Viaţa cuvintelor. Viaţa însăşi, istoria de dincolo de cuvinte, Ohne Worte, fără cuvinte. Am apreciat în grad înalt volumul recent lansat de Humanitas , “Leagănul respiraţiei”, tradus exemplar de extraordinarul germanist care este Alexandru Al.Şahighian. Romanul deportării lui Oskar Pastior în lagărele de muncă din URSS este exemplar. Tema şi-a găsit autorul, chiar dacă Oskar Pastior, eroul cărţii moare înainte ca această carte să fie scrisă. Hertha Müller i-a Premiul Nobel după o prestigioasă carieră în Germania şi în lume.A venit şi a plecat din Bucureşti, a dat interviuri, a povestit cîte ceva despre viaţa ei, cărţile ei, despre oamenii ce alcătuiesc această lume. A contrazis, a iritat, ne-a pus pe gînduri, ne-a obligat să nu mai moţăim resemnaţi şi neîncrezători în noi înşine. Neantul şi valah şi fatalitatea mioritică au primit un îndemn la luciditate şi energie din partea unei femei legate de România mai mult decât spun scrierile ei. Prezenţa şi prestaţia de pe scena Ateneului Român ne-a impresionat la fel de mult ca şi romanul “Leagănul respiraţiei”. O sală plină pînă la refuz – cu tot caimacul elitei culturale româneşti înghesuit rânduri, rânduri, ca la demonstraţiile de 1 Mai şi 23 August – a fost martora unei frumoase lecţii de modestie şi demnitate intelectuală. Hertha Müller a dovedit că poţi fi o mare scriitoare şi fără să-ţi dai fustele peste cap. Că poţi fi vedetă mediatizată şi să rămâi un om normal şi să gândeşti/simţi şi pentru alţii. Că poţi să trăieşti ca un om liber, dacă ai propria conştiinţă liberă de orice servituţi. A răspuns exemplar provocărilor care au tot vrut s-o atragă pe nisipul mişcător al altor opţiuni şi compromisuri de uz intern. Figura n-a ţinut, Hertha Müller a ţinut radicalismul etic la cote înalte şi a respins şmecheria de tip Carul cu bere. Mai lasă Mitică, mai lasă Costică, ne înţelegem şi ne descurcăm până la urmă. E adevărat, ne-am descurcat aici mereu, între Dunăre şi Carpaţi, dar preţul descurcărelii a fost mare. Lipsa de angajare politică a intelegenţiei româneşti şi compromisul de care ne-am lasăt seduşi ( au profitat mulţi de pe urma sistemului, zicea neted Hertha Müller , după ce pomenise deja de viaţa de căcat – pardon, dar totuşi pentru prima oară pe podiumul Ateneului Român se aude o vorbă cunoscută şi mult utilizată în scatofagia mioritică) au făcut posibile ororile sistemului comunist din România. Iar acum ne jucăm de-a memoria. O facem selectiv. Aici, în România. Cine a furat mai puţin devine om cinstit, care a scris curat şi fără să apeleze la limba de lemn, devine om onest. Hertha Müller refuză compromisul acesta. Şi bine face. Şi vrea să ne reamintească mereu de aspectele etice ale unei memorii resuscitate la neuitare. Din această consecvenţă şi forţa acestei prozatoare. Aparent firavă şi fragilă, aparent candidă şi naivă. Ca şi Doina Cornea, de o mare forţă lăuntrică. S-a tot scris şi se va mai scrie despre cărţile Herthei Müller şi despre toate aspectele pe care le implică prozele şi eseurile sale. Am vrut doar să punctăm o apariţie publică. Cea de pe scena Ateneului Român, unde am avut parte de o lecţie despre cum-se-poate-trăi-frumos-în-vremuri-urâte. Avem nevoie de batistele familiei Müller tocmai pentrun a nu ceda conjuncturii, efemerului şi ticăloşiei, dar şi a căpăta puţină încredere. În noi înşine şi în cei din jurul nostru. Lumea poate este mai altfel decât este, decât au încercat ideologii trecutului să ne-o asumăm. O simplă batistă, poate da totul peste cap. O femeie, mama Herthei Müller, este încuiată într-o cameră de către miliţianul care o reţinuse ca s-o ancheteze şi s-o sperie. Şi acea femeie îşi ascunde frica şi temerile, scoate batista şi şterge praful de pe biroul acelui miliţian. Apoi găseşte o găleată şi o mătură, şi face curat într-un loc unde murdăria era la locul ei. Ce poate fi mai sugestiv decât această depăşire a a propriilor limite? Ce ar mai rămâne de neînţeles, dincolo de sucelile literaturii şi dincoace de răsucelile istoriei. Colective sau personale. Pentru această batistă livrată memoriei noastre prezente îi mulţumim Herthei Müller.

Bookiseala.ro • Editorial independent

Distribuie articolul:

Batista Herthei Müller

Alte articole & recenzii

Viața și memoriile unui Cavaler al „Crucii de Fier”

Maidanele lumii. De la criză la efect

Basarabia și ce trei Gheorghe

Alte articole & recenzii

Viața și memoriile unui Cavaler al „Crucii de Fier”

Maidanele lumii. De la criză la efect

Basarabia și ce trei Gheorghe

Scrisori literare și noutăți de la Bookiseala