Eric-Emmanuel Schmitt a umplut Ateneul Român

Pentru admiratori a fost un  regal de modernitate şi de bun simţ. Vorbele măsurate, dibaci meşterite, au arătat măsura unei valori a lumii. Un scriitor contemporan cu ştaif. "Il fait bon vivre" ar spune francofonul. “Wellbuildauthor brand”, cel de pe partea opusă a Canalului Mânecii.  Pentru profesionişti, entuziasmul a fost însă moderat. Judecăţile de valoare, exprimate în cel mai important for al culturii române, au mai fost spuse şi în alte părţi. Discursul părea manufacturat. Sigur, cu o clasă peste Paulo Coelho. Aprecierile sale pentru Angela Gheorghiu, Ileana Cotrubaş au fost menite să sporească empatia sau poate chiar ascultă muzica lor, nu ştim. Eric-Emmanuel Schmitt a fost mai întâi dramaturg, apoi, după uluitorul succes al povestirii “Oscar şi tanti Roz” a devenit scriitor. Stilul său e inconfundabil. Poveştile au personaje simple. Cadrele sunt memorabile. Răsturnările de situaţii sunt imprevizibile. Schmitt scrie scurt şi năucitor.   Mulţi am văzut piesa “Variaţiuni enigmatice”. În prima jumătate era să adorm. Finalul e de capă şi spadă. Rememorând prezenţa sa la Bucureşti, cu prilejul montării piesei, a remarcat că „personajele se ucid în cuvinte”, iar în Japonia “se bat la propriu.” Maestrul întâmplărilor fantastice nu cunoaşte, conform mărturisirilor, culoarea ochilor celui cu care vorbeşte. De ce? Pentru că este interesat mai mult de privire. “Privirea încarcă ochii.” Un regizor l-a rugat mai demult să aleagă dintre trei sute de copii personajul pentru Oscar. Nu a căutat figuri, doar suflete. A zărit unul şi a decis. Acesta are sufletul lui Oscar. “Dragostea ne salvează de egoism”, a mai precizat autorul “Visătoarei din Ostende,” lăsată în lumea ei de personajul scriitor din carte. “Dragostea apare, doar după ce cuplul se eliberează de sex”, iată maxima. “Să te îndrăgosteşti e uşor, să iubeşti e dificil.” Printre chestiuni serioase a mai scos şi siropoasa: “scriu pentru bunicii mei morţi.” “Nu vreau să trădez pe cei care mă înconjoară şi nici pe cei din lumea din care provin.” Sigur, a absolvit una dintre cele mai respectabile universităţi franceze: “Ecole Normale Supérieure”. Pe alocuri a fost şi sincer. “Dacă aş fi scris un tratat de toleranţă, cine m-ar fi citit?” El crede că literatura nu are arma raţionamentului, ci a dragostei şi empatiei. Scrie pentru cititori. Vrea să-i mulţumească. Sigur că e tautologică expresia. În faţa sălii pline, Schmitt a mărturisit că Mozart l-a inspirat. “Când ascultăm muzică tristă ne dăm seama că nu există viaţă fără tristeţe. Dacă tristeţea este frumoasă trebuie să ţi-o iubeşti.” “Idealul înţelepciunii este să nu simţi durerea”, asta mi se pare cea mai frumoasă vorbă de duh.  Melomanul autor consideră că Mozart, Bach, Bethoven sunt profesori de bucurie. Impunătorul autor este un derviş al dramei umane. Un prestidigitator de meserie, care îţi fură curiozitatea şi timpul şi tu te consideri îmbogăţit.  Schmitt ne-a îndemnat să cultivăm bucuria şi să vorbim cu tact. Ne trebuie o pedagogie a adevărului, mai spune domnia sa. “Unui bolnav incurabil îi spunem direct rezultatul medical sau ne ascundem? Adevărul trebuie spus fără să facă rău.” Străbătând deşertul în 1989, mai precis la o rătăcire în munte, când a rămas singur sub stelele de pe cer, a avut “o întâlnire magnifică”. S-a întâlnit cu Dumnezeu. “Eram slab. Prin slăbiciunea mea a intrat Dumnezeu, fără efort.” Eric-Emmanuel Schmitt a conchis că experienţele mistice apar numai în situaţii de pericol. Dacă pentru autorul francofon, Evangheliile au simboluri feminine, fanatismul islamic se datorează lipsei tatălui din familia celui convertit.  Fascinantul povestitor s-a întrebat şi el, asemenea multor credincioşi, despre rolul lui Iuda printre apostoli. “Prin trădarea lui, i s-a deschis lui Christos calea. El a avut o încredere mai mare în ceea ce urma să se întâmple decât ceilalţi apostoli.” Conferinţa s-a încheiat după aproape două ore. Marina Constantinescu, amfitrioana evenimentului, s-a ridicat doar pe alocuri la înălţimea rolului.  Seara a fost un regal. Şi muzical.