Tot scrisul se pierde în spirala nepătrunsă a timpului. Un strigăt în coborâre se aude, Cuvântul. Scris, vorbit, creat acesta ne salvează de la eterna tristeţe a veşniciei. Frica de veşnicie este frica de pierdere în Absolut şi gol. Paradoxul fricii de veşnicie este frica de Absolut, absolutul nu este gol, ci este un plin metafizic ce izvorăşte din pneuma divină.
Literatura este un drum care ne scapă de pădurea veşniciei. Ocolind veşnicia, totuşi, ne aducem aminte... Cărţile îşi au drumul lor pe care nici un profet nu îl poate prezice. Urma care apasă asupra culturii umane este cartea, iar literatura este mediul de creaţie şi dezvoltare al cărţi.
Memoria scrisă este eternizată de hârtie. Gândurile aşternute pe hârtie sunt ca hieroglifele sculptate în argilă. A eterniza sentimentele şi ideile este cea mai mare realizare a omului în istoria civilizaţiei. Fără acest proces de eternizare fascinantele civilizaţii antice erau praf de stele în lumina Istoriei.
Scriind ceva îmi amintesc de lucruri la care nu mă gândisem înainte. Memoria literară precede memoria biologică. Când citim cuvintele şi ideile se împletesc cu amintiri ale rândurilor scrise sau citite. Memoria literară este un atribut ce aparţine doar scriitorilor. Umberto Eco spunea că nu putem traduce fiecare cuvânt sau fiecare frază dar putem rememora fiecare idee.
Fiecare carte creată este amintirea unei cărţi citite sau scrise. A scrie este a ne aminti. A ne aminti înseamnă a eterniza ideea noastră de existenţă. Câte generaţii nu s-au scurs în negura timpului...? Doar timpul le mai cunoaşte.
Amintirea literaturii este putinţa de a deveni eterni prin cuvinte şi nu prin fapte. Să rememorăm amintirea lumii citind.
Astfel totul este nimic şi noapte fără stele...
De Alexandru Cristian