Se zice că atunci când priveşti detaşat un spectacol, poţi vedea mai clar jocurile de rol de pe scenă şi poţi intui mai uşor acţiunea ce urmează. Zorin Diaconescu (cine îşi dă numele copilului Zorin?), la fel ca alte 22 de milioane (minus populaţia Timişoarei şi o parte din Bucureşti), s-a culcat noaptea cu dictatura şi s-a trezit dimineaţa cu revoluţia, Nu era vina lui. Era profesor la liceul din Jad. O localitate care nici nu există pe hartă. Cică pe Valea Nireşului. Undeva pe lângă Cluj. După 20 de ani scrie impresii. Când mi-a picat în mână cartea sa de debut „Schimbarea la faţă” m-am enervat. Am zis că omul ăsta îşi bate joc de noi. Venea el, dintr-un loc care nu există, să ne explice nouă, celora care am stat aproape o săptămână sub gloanţe, în Decembrie 1989, cum e cu revoluţia.
O carte scandaloasă, cu un titlu care nici nu-i aparţine. Noroc că în prefaţă îi dă Cioranului ce-i a lui Cioran şi nouă, cititorilor consumatori de revoluţii, o interpretare foarte aproape de adevăr a evenimentelor de atunci.
A trebuit să vină Neica Nimeni, dintr-un oraş imaginar, să ne limpezească angoasele şi trăirile, să ne explice cât de fraieri am fost şi cum s-au folosit alţii de noi.
Cum să nu dai cu ochelarii de ciment când citeşti silogismul autorului: „Dacă tulburările de stradă le considerăm revoluţie, atunci avem câte o revoluţie la fiecare meci de fotbal Universitatea cu CFR Cluj.”?
Adică în Decembrie 1989 nu a fost revoluţie adevărată? Omul care aşa cum recunoaşte nu a făcut în viaţa lui altceva decât să conducă o clasă de elevi, ne conduce pe noi prin meandrele concretului unei emanări de pomină, în nopţile în care ne-am pierdut vigilenţa şi ne apăram de falşii terorişti.
Zorin Diaconescu a văzut cu ochii lui cum tovarăşa Cociurlă, cu coc şi blănuri fine, a fost tulburată, în timpul discursului ei de condamnare a Timişoarei, de către un tânăr venit cu steagul revoluţiei pe Warburgul din dotare. Nici în ziua de azi în ţinutul uitat de lume, dar şi de cartografi, nu s-a aflat cine a fost instigatorul revoltei pornite în piaţă şi terminată, fireşte, la braseria Sarmisegetuza. Ţesătura textului, care poate fi cuprinsă într-un singur tiv de la buzunar, are o structură enervant de exactă: a fost o diversiune. „Emanaţii” s-au folosit de naivitatea noastră pentru a prelua puterea.
Armata nu avea cum să tragă în populaţia neînarmată într-o zi, iar a doua să pactizeze cu demonstranţii, păi nu erau aceiaşi ofiţeri la pupitrul de comandă? De ce aparatul de partid şi de stat, cu braţul său înarmat Securitatea, a fost anchilozat? Profesorul din Jad nu are numai mirări subiective, ci şi certitudini obiective. „Eram atât de preocupaţi de trăirile noastre, atât de exaltaţi, încât cu greu ne-am dezmeticit, iar atuncând pleoapele au început să se dezlipească şi să zărim ceva mai limpede, locurile din faţă la Jad erau ocupate. Cinste celor care le-au ocupat , ei sunt fără îndoială mai săraci cu câteva iluzii, dar se consolează cu extrasul de cont.” Enervant de limpede. Cutaţi-l pe Zorin şi daţi-vă palme! „Schimbarea la faţă” e pastila care alungă somnul. Nu mai e nevoie de nicio comisie prezidenţială sau parlamentară, nici vreun organism de putere. Raportul e gata tipărit la Eikon.
Dacă orice revoluţie îşi devoră fii, atunci orice revoluţionar trebuie să parcurgă analiza obiectivă a profesorului dintr-un liceu ardelean. O carte care m-a vindecat de iluzii. Puterea e tot a lor, sunt tot în locul de unde nu au plecat niciodată. Şi adevărul enervează.
Leave a Reply