Piesa „Henric al IV-lea”, scrisa nu mai târziu de 1597, este alcătuită din două părti. Cu toate acestea, lucrarea poate fi considerată de sine stătătoare, dar părţile I şi a II-a pot fi tratate şi separat. Dacă în prima parte se simte o notă umoristică, cea de-a doua parte are mai degrabă notele unei comedii sumbre. Iar dacă în prima parte problema-cheie este onoarea, în cea de-a doua este legea.
Ilarold Jenkins s-a ocupat în mod special de problema celor două părţi ale piesei Henrie al IV-lea şi a rezolvat-o împăcând ambele puncte de vedere de mai sus: „Henrie al IV-lea, în concluzie, reprezintă în acelaşi timp o piesă şi două piese. Prima parte începe cu o acţiune pentru care nu are spaţiu suficient, dar pe care o rotunjeste partea a doua. Ţinând însă seama de faptul că jumătate din acţiune se încheie în partea întâi, există primejdia unui gol în partea a doua. Pentru a umple acest gol, Partea a II-a dezvoltă povestea noterminată a lui Falstaff si reia ceea ce este terminat în povestea prinţului. Cele două părţi sunt complementare, dar ele sunt şi independente, ba chiar si incompatibile”.
„Henric al V-lea” este ultima piesă din cea de a doua tetralogie (dupa „Richard al Il-lea” si „Henric al IV-lea” cu părţile I si a II-a) si a fost scrisă între 1598-1599 sau, dupa cum susţin unii cercetători pe baza referirii la Essex din prologul actului VI, între plecarea acestuia în Irlanda şi înapoierea sa în Anglia, respectiv 27 martie si 28 septembrie 1599. În ediţia în-folio din 1623, piesa ocupă al cincilea loc în secţiunea „istorie”.
Tânărul rege Henric al V-lea al Angliei invadează Franţa, pentru a-şi proclama dreptul la regat şi la mâna fiicei suveranului francez.
După poetul german Karl Schlegel, Shakespeare insinuează că Henric are motive ascunse să pornească războiul împotriva Franţei: „Henric avea nevoie de un război extern pentru a-şi consolida tronul (…) Îînvăţaţii săi episcopi sunt tot atât de dispuşi să-i dovedească dreptul indiscutabil la coroana Franţei pe cât este el de dispus să-i permită conştiinţei sale să fie liniştită de dânsii…”. Ironia shakespeariană însoţeşte şi dorinţa regelui de a-şi consolida cuceririle prin căsătoria cu o principesa franceză: „Rodul acestei uniri, prin care cele două naţiuni îşi făgăduiau atâta fericire în viitor, a fost slabul şi bicisnicul Henric al Vl-lea, sub a cărui domnie toate au fost pierdute într-un chip lamentabil”.
De acelaşi autor:
Henric al IV-lea. Henric al V-lea. (Colecţia Adevărul)
Leave a Reply