Pe la mijlocul peliculei, când aveam deja cu o jumătate de kilogram mai mult, sună brusc şi metalic telefonul din sufragerie; soneria să mi s-a părut dintotdeauna ca fiind proiectată pentru trezirea lui Lazăr din grota morţii (chiar şi la un volum redus, zbârnăitul pseudomelodic îţi pătrunde acut până în spatele inimii). Mă ridic şi eu cu dificultate din fotoliu [’tu-i, nu pot să-mi continui filmul!] şi, în clipa în care ating aparatul, simt fulgerător că toată viaţa mi se va schimba. Dar parcă am uitat ceva absolut esenţial…
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply