Aventuri aproximative vol I
Din mai 1953, odată cu reapariţia revistei „Flacăra“ al cărei număr-pilot color îl machetează, începe ascensiunea lui Vlad Muşatescu în postura de redactor-artistic (sau machetator, sau, cum se zice azi, art-director). Prin mână îi trec mai toate publicaţiile importante, cum ar fi „Gazeta literară“, „Magazin istoric“, „Cinema“ ori „Scânteia“.
Puţinul timp liber pe care îl mai are, căci lucra la mai multe „războaie“ deodată, şi-l petrece la „Capşa” sau la ferma de la Tâncăbeşti pe care o cumpărase în 1959 cu 2 lei/mp din banii împrumutaţi şi returnaţi bunului său prieten, scriitorul Constantin Chiriţă (căsuţa cu două camere şi antreu de la Tâncăbeşti, ca şi locuinţa de pe Calea Moşilor, unde a scris majoritatea cărţilor sale, au fost demolate din odinul lui Ceauşescu, de execuţie ocupându-se, cum zice Măiestrică, primarul „Ion Teleagă, zis Dincă“).
Mai vârstnicii gazetari ori scriitori şi-l mai amintesc, poate, bântuind pe la „Casa Scânteii“, sau pe la celebrul restaurant al Uniunii Scriitorilor, aidoma unui personaj de film à l’américaine – ochelari uşor fumurii, favoriţi căzuţi în barba ca neaua, costum şic din tergalul la modă atunci, precum cristalele Swarovski azi, şi geantă diplomat. Dacă adăugăm chintalul cu bătaie spre 140 şi Fiatul 600, botezat „bombiţa”, avem portretul succint al celui care în adolescenţă visa să devină „poet cosmic” şi care nu numai în volumele de „Aventuri apoximative” s-a dovedit a fi un vesel cronicar al timpurilor lui.
Aventuri aproximative vol II
Stresul muncii din presa scrisă şi permanenta plăcere a lui Vlad Muşatescu de a mânca bine, dar şi mult, au făcut ca pacientului cam permanent al Institutului de Endocrinologie să i se mai dea doar cinci ani de viaţă dacă nu trece la regim strict, cu „brânza de veci“ delicatesă de căpătâi. Adio, aşadar, cafele şi mititei cu kilogramul, kentane şi alte cele plăceri nevinovate, stropite cu vreo Tămâioasă.
Se pensionează, în 1968, cu diagnostic „adenom hipofizar, obezitate şi hipertensiune arterială”, dar nu ţine cont de avertismentul medicului şi o păcăleşte chiar pe „copila bună“ Penke, cât se ţinea ea de cerber grijuliu.
În 1973 îi apare, în revista „Argeş“, condusă de poetul şi prietenul Gh. Tomozei, unicul ciclu de poezii suprarealiste, prezentat astfel: „… Cei care îl iubesc pe Marele Vlad vor avea surpriza de a-i descoperi vocaţia esenţială: aceea de poet.“ Poemele îi apar după treizeci de ani de când Geo Dumitrescu îl debutase ca poet, cu „Moartea cărăbuşului“.
Aventuri aproximative vol III
După treizeci de ani de tăcere editorială, Vlad Muşatescu începe să publice vârtos: „De-a puia-gaia“ (1975), „De-a baba-oarba” (1976), „De-a bâza” (1977) şi „Contratimp“ (vol. I – 1981, vol. II – 1983, toate la „Albatros“); „Unchiul Andi «detectivul» şi nepoţii săi“ (1982), „Cei trei veseli năpârstoci“ (1985), „Expediţia Nisetrul 2“ (1987), „Aventurile celor patru ostrogoţi“, (1992, toate la Editura „Ion Creangă“).
În context, Uniunea Scriitorilor îl firitiseşte cu trei premii: 10.000 de lei pentru „Contratimp“, o „strachină folclorică, fără valoare declarată“ (pentru „Năpârstoci“) şi un „blid, tot folcloric (pentru «Unchiul Andi…»), cele două vase fiind folosite de prolificul prozator ori de câte ori poftea, şi poftea des, la „mâncarea preferată, dar şi profund naţională: fasolea bătută, cu ulei şi usturoi, cu ceapă prăjită deasupra, başca boiaua, si-alături, pe blid, cârnaţii de casă, bine prăjiti, pân’ ce devin crocanţi“.
Apariţiile editoriale continuă cu „Aventurile aproximative“. Astfel, Editura „Cartea Românească“ îi tipăreşte primele trei volume (1984, 1986, 1987), iar al patrulea este blocat la mantinela cenzurii de tov. Dulea, de la Consiliul Culturii, care îi cere autorului să schimbe titlul, pentru că „noi, românii, nu suntem un popor de aventurieri”. Astfel, “Oameni de bună credinţă” au apărut, în fine, în 1989.
Acum, la volumul al III-lea al „Aventurilor aproximative“ am ataşat primele nouă capitole ale… oamenilor rebotezaţi, începând – coincidenţă – cu „Omul care aduce ploaia“. Motivele sunt două: primul ţine de „legile“ tiparului (coli tipografice, de autor, număr de semne pe filă de manuscris etc.), iar Vlad Muşatescu, excelent cunoscător în domeniu, n-ar fi zis ba, înţelegând situaţia. Al doilea, dacă nu primul, ne place să credem că l-ar fi încântat, odată ce respectivele texte apar sub titlul iniţial.
Aventuri aproximative vol IV
În acest ultim volum al „integralei Vlad Muşatescu“, Editura „Adevărul Holding“ prezintă cititorilor, după capitolul „Maică-mare, unde mâi eu peste noapte?“, o serie de texte inedite (intitulate „Istorii“) ale acestui scriitor aparte. Aparte, pentru că a aşternut pe hârtie (de toate soiurile, de la cea de ambalaj la cea igienică) mai ales ceea ce a trăit, dar şi pentru că scrierile sale contribuie, nolens-volens, la istoria, romanţată ori nu, a literaturii române a anilor 1940 – 2000.
Dar, pentru a nu încheia într-o atmosferă gen “Marcia funebre”, iată, aleatoriu, câteva repere ce creionează, odată în plus, un personaj extravagant precum Alexandru Vlad Marincu Conan Doi, din stirpea Muşatescu:
– n-a fost un fan al Agathei Christie, căreia ideile criminale îi veneau în bucătărie, dar ar fi vrut să fie Sandra Brown (fireşte, din punctul de vedere al tirajului cărţilor);
– împreună cu Penke, soţia ideală, traduce din bulgară “Eşko, beşko taraleşko”, devenind părintele celebrului “Arici Pogonici”;
– deşi în adolescenţă visa să devină „poet cosmic”, n-a fost să fie şi, de pe aripile Pegasului, a căzut de bună voie – şi, poate, silit de gena umoristică a celebrului său unchi Tudor Muşatescu – în tranşeele prozei umoristice.
De acelaşi autor
Aventurile celor patru ostrogoţi. Magdalena şi Tartoi. (Colecţia Adevărul)
Leave a Reply