Privit în dinamica sa, ca proces cultural, romantismul reflectă, poate mai mult decît alte curente literare, varietatea culturii europene. Odată stabilită principala dihotomie a romantismului, între high-romanticism – perioada grandioaselor fantezii şi viziuni ale epocii revoluţionare – şi perioada romantică post-napoleoniană, caracterizată prin reverii, sentimentalism şi ironii complicate şi decepţionate, Virgil Nemoianu identifică un concept mediator, care să servească la demonstrarea ideii fundamentale din Îmblînzirea romantismului. Şi anume, existenţa a mai multe centre de emergenţă a romantismului în Europa şi totodată a unei unităţi fundamentale, dincolo de particularismele descrise de istoricii diferitelor literaturi naţionale. Autorul argumentează că marca „Biedermeier”, teoretizată de critici cu privire la Germania, poate fi extinsă la descrierea literaturii şi a culturii franceze şi britanice dintre 1815 şi 1848, ca şi a celei din Europa Centrală şi de Est.
Romantismul „îmblînzit” acceptă mai degrabă separarea decît integrarea: trecerea de la universalism la diferitele şcoli naţionale, de exemplu; distincţia între natură şi cultură, ca şi între raţiune şi imaginaţie. Iubirea absolută deschide calea glorificării afecţiunii familiale şi a păcii domestice. Idilismul devine o stare de spirit populară şi oferă un context vizual şi conceptual epocii Biedermeier. „Preocuparea generală a epocii pare să fie găsirea unei modalităţi de a păstra neştirbită speranţa într-o schimbare radicală în istorie, ţinîndu-se cont de limitele şi de posibilitatea eşecului.”
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply