Stoian G. Bogdan a câştigat Premiul pentru Debut al revistei România literară, cu volumul Chipurile, Editura Cartea Românească. Ceremonia a avut loc la Clubul Prometheus din Bucureşti, joi 7 mai. Îi place să i se spună SGB.
A debutat în urma câştigării concursului de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România & Cartea Românească (2008). A câştigat de asemenea Premiul Iustin Panţa – Sibiu (2009), Premiul Opera Prima al Concursului Mihai Eminescu de la Botoșani (2010) şi a fost nominalizat la premiile Observator Cultural – 2010. Cartea s-a bucurat de recunoaşterea unanimă a criticii româneşti – peste 40 de cronici au apărut purtând semnătura unor importanţi citici literari: Al. Cistelecan, Paul Cernat, Cosmin Ciotloș, Alex Matei, Irina Georgescu, Felix Nicolau, Dan Cristea, Gellu Dorian, Octavian Soviany, Oana Cătălina Ninu, Mihai Vakulovski, Doris Mironescu, Iulia Iarca, Alex Goldiş, etc.
Ceilalţi câştigători au fost: Andrei Terian – G. Călinescu. A cincea esenţă, Editura Cartea Românească şi Alice Popescu – O sociopsihanaliză a realismului socialist, Editura Trei.
Din volumul Chipurile:
Vând BMW 318
Prima mea maşină, cumetre!
Mi-am luat-o la douăşpatru de la un ţigănoi hodorogit, cu banii pe care-i strângea bunică-mea pentru înmormântare.
Doi ani am condus-o pe drumurile vieţii, doi ani buchiţi, prin râpi şi gropi adânci.
În ea au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor douăj de ani, iar cealaltă jumate mi-au zgâriat-o şi mi-au scuipat-o.
Nu mai spun de gagicile mele, care i-au îndoit volanul, toate una şi una, toate icoane cu picioare lungi,
sau de prietenul meu Cichi, care a împroşcat luneta cu creierii lui,
nici de pisica mea Moni, pe care-am strivit-o ca prostu’ sub roţi.
Maşina asta-i, cumetre, o treaptă!
Aripa e îndoită, da!
Coboram într-o noapte pantele de la mănastirea Nicula, beat mort, împreună cu câteva tinere poete.
Mergeam să ne întâlnim cu Mureşan şi Komartin la o crâşmă din vale, când m-am trezit într-un şanţ.
Nu prea m-am mai avut la inimă după aceea…
Bara din faţă…
o iei de la dezmembrări.
Aia originală a rămas într-un word.doc pe care i l-am trimis editorului meu fovorit: maestrul Recycle Bin.
Cât despre oglinda retrovizoare, nu pot să spun decât că era prea tulburată de secreţiile mele bahice, când am cotit spre o străduţă, pe care nici astăzi n-am mai ajuns.
Şi farul?
Dă-l dracu de far. Când o s-aprinzi lumina, o să zică gagicile că le faci cu ochiu’.
Crede-mă, n-aş vinde-o nici dacă mi-ai da o tonă de aur!
Dar ţin deja de 5 zile pe laviţă, trupul care mi-a legănat întreaga copilărie,
trupul care-a muncit atâţia ani ca eu să cresc mare,
trupul de gheaţă al bunică-mii
şi conştiinţa mea, conştiinţa mea cocoşată, mă forţează s-o pun de-o înmormântare!
Nu de altceva, dar n-aş vrea s-ajung în gura spurcată a satului…
Crede-mă, mi-e greu să mă despart de maşina asta… e ca şi cum aş pierde ceva din mine
şi gândul că ai putea să mi-o cumperi, mă scoate din minţi!
Adevărat îţi spun: maşina asta duce spre fericirea veşnică
are o poezie cu vana, gagiul asta.