Macondo…amintirea unui secol ce a depăşit istoria. Familia Buendía priveşte calm istoria şi evenimentele acesteia. Patriarhul lasă pana jos, a plecat şi nu va mai scrie niciodată. După un veac de singurătate vine toamna patriarhului care se sfârseşte cu ultime frunze călcate în picioare de aer.
Gabriel García Marquez este cel mai important scriitor de limbă spaniolă. Forţa scrisului său a influenţat generaţii. Marile sale romane sunt citite ca o Biblie sau ca Aventurile iscusitului hidalgo Don Quijote. Un veac de singurătate, Toamna Patriarhului, Dragoste în vremea holerei, Generalul în labirintului său, Povestea târfelor mele triste, Vijelia, Ochi de câine albstru sunt scrieri care nu vor pieri decât odată cu planeta aceasta. García Marquez a scris cu o pasiune mitică. Prin toate scrierile sale se simte parfumul gândurilor sale şi efluviile sentimentelor; dragoste, patimă, ură, trădare, inocenţă, desfrânare, absurd, paradisiac, grotesc, burlesc, ignar, gregar, unic, legendar. Toate aceste trăsături dau operei lui Marquez atributul de operă meta-temporală, operă ce este deasupra timpului.
Paradisul uitat al memoriei scriitorului s-a împletit cu personajele sale. Dacă toate îşi uită timpul, García Marquez şi-a uitat propriul său timp şi s-a scufundat în abisul nimicului. De acolo nimeni nu te poate răni sau te poate schimba. Căci nimicul este suprem deorece oamenii nu-l cunosc. Iar ceea ce nu cunosc oamenii nu poate fi alterat de prezenţa lor.
Patriarhul literelor a trăit departe de Aracataca, o terasă ce se scălda în apele Caraibelor. Purtat cu gândurile sale către plajele somptuoase, arborii sculptaţi ce coboară din cer, apa limpede, patriarhul s-a aşezat pe banca lumii şi a scris despre micimea condiţiei umane. Dragostea este cea care ne salvează din această uitare de sine, din amorţirea sentimentelor şi paralizia sufletului. Pentru patriarh sufletul este ceva mitic, sacru. Nu te poţi juca cu el. Sufletul cald, plin de viaţă este cutremurat de valuri gigantice de frică de grotesc, necunoscut şi păcat. Omul lui Marquez este un conchistador ce a uitat rolul său, iubirea.
Cu privirea caldă privind către ţara cafelei, patriarhul zâmbeşte pierdut către un tărâm al uitării, violenţei şi fricii. Nu aşa trebuie să arate ţara sau lumea sa. O lume în care toţi se înţeleg şi se cunosc. Acuzat că a pactizat cu o periculoasă utopie, patriarhul mărturiseşte că adevărul nu-l deţinem noi şi că orice utopie nu trebuie falsificată pentru că devine o distopie. Distopia roşie l-a mâhnit pe patriarh, dar ideile înălţătoare i-au dat aripi gândului său.
Frica de a vorbi a patriarhului s-a transformat în plăcerea de a scrie. Vorbele au devenit cuvinte, ideile fraze, frazele cărţi. Marquez a visat o lume în care sufletul a condus la esenţializarea lumii.
Trist, ultimul patriarh al literelor latinoamericane se ridică de la masa de scris şi priveşte spre briza caraibiană. Şoaptele apei îi spun că lumea în care va pleca este mai bună. Se lasă uşor pe scaunul de rafie şi priveşte soarele Caraibelor care învăluie în aur Macondo…
Leave a Reply