Scrierea cunoscută sub denumirea de Diatessaron, redactată de Tatian către 175 d.Hr., este cea mai renumită încercare de armonizare a celor patru Evanghelii. Ori de câte ori a fost realizat, un astfel de demers a presupus alcătuirea unei naraţii unice, urmărindu-se în special eliminarea suprapunerilor şi a afirmaţiilor aparent contradictorii din cele patru Evanghelii. Astfel, in Diatessaron-ul lui Tatian, 56 de versete din Evangheliile canonice nu au fost preluate, printre acestea regăsindu-se cele două genealogii aparent ireconciliabile ale lui Iisus (una în Evanghelia lui Matei şi alta în Evanghelia lui Luca), împreună cu pericopa despre adulter (Ioan 7,53 – 8,11). Intervenţiile lui Tatian asupra textului propriu-zis au fost minime; în schimb, pentru a cuprinde întregul material canonic, Tatian a creat propria sa secvenţă narativă, îndepărtându-se astfel de succesiunea şi ordinea episoadelor din fiecare dintre cele patru Evanghelii.
În perioada de început a creştinismului, Diatessaron s-a bucurat de o largă apreciere. Theodoret a descoperit mai mult de două sute de copii ale operei „păstrate cu respect în biserici”, iar „Învăţătura lui Addai” (o scriere apărută la Edessa, în sec. II-III) pare să identifice pur şi simplu Diatessaron cu Noul Testament. Totuşi tendinţa generală a Bisericii a fost de a păstra separat în Canon cele patru Evanghelii şi de a suprima orice încercare de alcătuire, pe baza lor, a unor texte evanghelice unificate.
Rezumând, putem afirma următoarele:
– în perioada creştinismului primar, Diatessaron a fost citit în mai toate bisericile siriene, fiind comentat de erudiţi cu titlu de evanghelie;
– de-a lungul timpului a căzut sub condamnarea cel puţin a unora dintre conducătorii Bisericii, care au făcut eforturi deosebite pentru a-l elimina;
– un comentariu asupra lui a fost tradus în armeană (probabil în secolul al V-lea); întrucât a fost neîncetat discutat de către comentatori, s-a dorit ca un nou manuscris sirian al lui, realizat în secolul al IX-lea, să fie folosit pentru a uşura munca de reproducere în arabă la începutul secolului al XI-lea. Acest nou manuscris a continuat să fie copiat până la sfârşitul secolului al XII-lea, iar cel al ediţiei arabe până în secolul al XIV-lea.
– Diatessaron a fost folosit în liturghia şi in lecţiunile Bisericii siriene până la apariţia Bibliei siriace (Pesita). Sfântul Isaac Sirul a scris un amplu comentariu la această carte.
Diatessaron deschide un câmp de studiu foarte larg. În ce limbă a fost scris? Având în vedere opinia îmbrăţişată de un număr din ce în ce mai mare de savanţi că a fost redactat în siriacă, se ridică întrebarea dacă a fost o traducere sau doar o compilaţie. Există apoi o multitudine de chestiuni ce aşteaptă un răspuns: cum se raportează la data şi la alcătuirea evangheliilor canonice; cum se explică faptul deosebit de a fi ţinut atât de mult timp locul acestor evanghelii; cât de justificat este marele interes pe care i l-au arătat nu numai comentatorii creştini ci şi teologii arabi? Toate acestea împreună cu numeroase alte aspecte pot face din Diatessaron obiectul unor cercetări interesante.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply