De Marius Ghilezan
Acum ştiu de ce Suedia a urcat în topurile mondiale de cărţi. Stieg Larsson a reuşit o poveste captivantă în peste şase sute de pagini, făcând pârtie şi celorlalţi scriitori din ţara sa. Cartea o iei şi nu o poţi lăsa din mână. Cititorul este condus ca de o baghetă magică printre imperii finanaciare, abuzuri, sex şi crime, toate avatarurile lumii moderne. Pasionaţii de lectură poliţistă şi nu numai vor înţelege cu greu de ce sunt unii Bărbaţi care urăsc femeile. Povestea e de la început încurcată. Unui jurnalist de investigaţie, Mikael Blomkvist, cu reputaţia distrusă în urma unui proces de calomnie, lucru neobişnuit, îi apare o ofertă de colaborare de unde nu se aştepta. Henrik Vanek, un industriaş ajuns la optzeci şi doi de ani, îi propune o misiune aproape imposibilă: soluţionarea misterului dispariţiei nepoatei sale Harriet, în urmă cu aproape patruzeci de ani. În dialogul cu ofertantul său pare să nu fie sedus de generozitatea ofertei financiare. Abil şi viclean, Vanek plusează. Îi va oferi ca bonus în finalul contractului informaţii despre Hans-Erick Wennerström, omul de afaceri care l-a acuzat şi din cauza căruia va trebui să facă puşcărie. Aici, declick-ul se produce. Ziaristului i se promite luminiţa de la capătului tunelului. Şi acceptă. Numai că trebuie să se mute pe insula păstorită de Vanek, unde să-şi monteze punctul de observaţie sub acoperirea scrierii unei monografii a familiei. „Periscopul” său jurnalistic este lesne descoperit de rudele magnatului care avea obsesia morţii nepoatei mult iubite. În ciuda opoziţiei generale, personajul principal trece prin labirinturile unei istorii tulburi, prin trecutul înceţoşat al unei familii cu multe ramificaţii. Scopul principal este găsirea criminalului. Efortul său ar fi zadarnic dacă providenţa (sau pana scriitorului n.a.) nu i-ar fi adus în ajutor pe Lisbeth Salander, un researcher exemplar. De la intrarea acesteia pe scenă, Mikael Blomkvist, măiestrie scriitoricească sau îndemânare scenografică, trece pe planul secund. Pare că nu mai poate face nimic fără ea. Este chiar salvat de la moarte de inteligenta sa parteneră.
Ţesătura textului este exemplară. Niciun ochi nu scapă din andrelele lui Larsson, scriitorul care nu a mai ajuns să se bucure de glorie. El a murit la scurt timp după depunerea manuscrisului trilogiei Millenium la editură.
Nu doar intriga este de zile mari. Nu doar povestea e demnă de un Henry Miller mai blond. Personajele sale au fizionomie, domină, au forţă, timpul respiră realitatea crudă a lumii de azi, frazele au predicat, acţiunile curg, nu există burţi sau alte pierderi de ritm. Textul parcă e scris dintr-o suflare. Nimic în plus, nimic în minus.
Dacă la Agatha Christie intriga menţine pulsul ridicat, în Bărbaţii care urăsc femeile dramatismul este operă de artă. Cititorul nu este înecat de personaje, cum ar părea la o simplă răsfoire, ci condus cu măiestrie de magician printr-o lume pe care acesta o cunoaşte. O consumă zi de zi. O ştie nu numai de la televizor. Excesul de bogăţie se învecinează cu dezastru ruinei care pândeţte de după colţ. Aici cred că se ascunde succesul. Toate angoasele zilelor de azi, toate farafastâcurile unei elite, teama zilei de mâine, prăpastia dintre succes şi ratare au chip.
Stieg Larsson învârte cuţitul în rana societăţii de azi. Dă jos măştile şi desconspiră sistemul perfid al banilor şi al exponenţilor puterii financiare. Nu este moralist. Chiar dacă înspre sfârşitul tomului publicistic transpar stări de discomfort etic, atunci când jurnalistul trebuie să renunţe la principii, doar pentru a nu distruge imaginea publică a angajatorului său.
Apariţia sau dispariţia Herrietei e doar un pretext pentru a scoate din casteluri zoaiele, perfidia şi gena criminală a unor oameni care fără principii şi-au făcut imperii. Cartonul lor e ridicat în aer de tenacitatea şi intransigenţa unor personaje Mickael şi Lisbeth, aparent normale.
O lume poate fi dată cu cracii în sus, numai să ai determinare. Asta am înţeles din spectaculosul thriller de zile mari. Scris în serial pentru că nemernicia nu are limite. O palmă dată corupţiei? Cititorul înţelege singur cine face şi desface crema financiară a lumii.
De acelaşi autor
Fata care s-a jucat cu focul. Milennium 2
Castelul din nori s-a sfărâmat. Millennium 3
Leave a Reply