De Marius Ghilezan
Prin “Maestro,” Stelian Tănase erupe din asceza scriiturii de azi, precum un vulcan noroios ce sperie prin forţă şi intensitate. Altfel nu se explică retragerea belicoşilor săi critici printre metereze, de unde preferă să cârcotească, nu să-i citească opera. Sigur că autorul pierde datorită meseriei din care îşi duce existenţa, dar şi a păcatelor de a nu fi înscris în nici într-un curent intelectual, pro sau contra liderului efemer.Supusă unei lecturi atente, “Maestro” nu este o carte despre viaţa enoriaşilor care se închină “la cultul zeului rating.” Tina Marcu, reporterul trotil al unei televiziuni, care “satisface instinctele vulgare ale maselor,” nu este personajul principal, cum s-ar crede la o lectură sumară. Drama regăsirii tatălui fugar, în persoana lui Avram Duca, scriitor de prestigiu în Franţa, pare că ar compune firul epic. Dar Stelian Tănase nu ne lasă să încadrăm cartea într-un gen literar. Îşi transferă angoasa socială în Emiluţa, povestitoarea care nu vede chipuri proprii, “doar voci, păreri, himere.” Aici e locul în care Stelian Tănase evadează din pluton. Părând că ciopleşte “busturi de piatră fără expresie, mutre oficioase” din lumea de azi, el, prin Emiluţa lui, pune o tuşe groasă peste România din totdeauna: a vulgarităţii, a clevetelilor, a tabieturilor şi a închinărilor colective la cultul falsului.
La fel ca şi Henry Miller sau Charles Bukowski, fuge din postura terapeutui de serviciu al unei lumi bolnave. El nu e medicul curant al societăţii. Prin vervă şi scriitură alertă, mai nou, trivială, Stelian Tănase nu-şi etalează forţa sa lirică, nici dezarmanta onestitate. Totuşi, cititorul poate culege, printre rânduri, câteva sensibilităţi ale creatorului: “Ieri s-a aşezat în faţa ferestrei, nu mă lasă să văd ploaia. Îmi place soarele: Se întunecase în casă. Corectam un capitol din roman. Uneori, scârnăvia se întinde lascivă pe masa mea de scris. Îmi îngână un cântecel, mă priveşte. O gonesc cu prespapierul. Ea revine. Mă agasează, îi dau cu spray de gândaci , şi Ea nimic.” Majuscula din final ne convinge: e moartea.
Dacă mulţi văd în ultima sa carte apărută la “Polirom” o ajustare a vechii sale ţâfne cu televiziunea, ca principală forţă de mistificare (realizatorul nu plăteşte un tribut prea mare?), ce nu sare în ochi este pasiunea sa pentru dramele exilului, care apar circular în operele sale. Maestro ne zice că “trăim într-o ţară de rahat, nici măcar nu e bună să te sinucizi în ea.”
Păcat că noua sa carte nu a trecut printr-o perie redacţională. Ar fi fost o heraldică a noii literaturi. Dar, la al doilea tiraj, neajunsul poate fi înlăturat. Despre Stelian Tănase vor vorbi vremurile. Azi nu ne convin tandreţurile cu (i)realitatea.
Adauga in cosul de cumparaturi.
va port un sincer respect pentru tot ceea ce faceti