# Rawi Hage le va spune cititorilor român că meseria se fură, nu se învaţă
Dacă amfitrionul Târgului de carte din iunie anul acesta, BOOKfest, este Spania, atunci e clar că are şi scriitori invitaţi. Printre aceştia remarcăm prezenţa celebrei Rosa Montero, cunoscută cititorilor noştri prin Inima infernului, Ziua inocenţilor, Stăpân iubit şi prin deja celebra Poveste a regelui străveziu (apărute la RAO), a starului rock a literaturii europene, Ray Loriga (foto stânga), aşa cum l-a descris plastic New York Times, a lui Lorenzo Silva. Ceilalţi autori, Carme Riera, Milagros Frías şi Paula Izquierdo, sunt mai puţin cunoscuţi la noi. Editura Corint, ieşind din canon, este singurul editor care aduce un nespaniol: şi ne propune o întâlnire cu Rawi Hage (foto dreapta), americanul de origine libaneză, care i-a lămurit deja pe români prin Jocul lui de Niro. Acum aduce Gândacul spre deliciul cititotorilor săi fideli.
Ceea ce este Radu Aldulescu pentru români, păstrând totuşi dimensiunile, Ray Loriga este pentru spanioli. Crescut şi lansat odată cu La Movida, grupare artistică madrilenă apărută la finele dictaturii lui Franco, grupare din care mai fac parte şi Alberto García-Alix şi Pedro Almodóvar, Loriga îşi recunoaşte influenţele şi afinităţile cu autori americani precum Jack Kerouac şi Charles Bukowski. Fidel unei filozofii de viaţă apropiate de aceea a autorilor beat, consideră că „pentru ca să fii scriitor nu trebuie să te duci la universitate, trebuie să citeşti şi să-ţi trăieşti viaţa“.Dacă Radu Aldulescu de abia supravieţuişte din opera sa, Ray Loriga este deja împlinit.
Rawi Hage este un scriitor realizat, chiar după cartea de debut. A fugit dintr-o lume mediteraniană confuză, războinică şi arbitrară pentru a se realiza peste ocean ca artist al peliculei. A şi terminat două instituţii celebre. Deşi celebru, preferă să stea la taclale cu taximetriştii care sunt, conform aprecierilor sale, mari povestitori.”Când am fost tânăr, uram şcoala”, destăinuie autorul ajuns celebru la 44 de ani. El trăieşte într-o suburbie a Montrealului, plină de etnici diferiţi. Aici, zice el, îl inspiră diversitatea şi multiculturalismul.
De mic a citit enorm. Tatăl său, un iezuit cu aplecare spre carte, îi satisfăcea pofta de carte. „De multe cădea curentul la Beirut. Dacă pe alţii îi prindea la televizor, pe mine citind”, mai spune el. Violenţele din Beirutul anilor ’80 l-au făcut să plece în America, unde s-a angajat ca magazionier într-un depozit din mijlocul ghetoului cocainei, apoi a lucrat ca şi chelner, taximetrist, pentru a ajunge ucenic în laboratorul de fotografie al unui prieten, unde a învăţat trucuri fotografice. Aşa a prins gustul pentru arta fotografică. A mers la şcoală, a studiat pentru a-şi desăvârşi o carieră. Muzeul civilizaţiei din Québec i-a achiziţionat o serie de lucrări.
Scriitor, a ajuns accidental. Unul dintre curatorii săi l-a sfătuit să ţină un registru cu personalităţile pe care le-a fotografiat. Din amuzament, a scris în acesta scurte povestiri pe care ulterior le-a publicat într-o serie de reviste. Apoi, îngerul pe nume Lynn Henry de la editura Anansi „l-a scos din gunoi”, aşa cum îi place să spună.
Dacă s-a umplut de premii prin evidenţierea vremurilor de coşmar ale Beirutului aflat sub ocupaţie, acum, prin Gândacul, a câştigat simpatia întregii americi. Va reuşi să convingă şi cititorul român?
Leave a Reply