Înţelegeam, ca majoritatea congenerilor mei de altfel, atât cât se putea din comunismul anilor ’70–’80: lecţii la lampă cu gaz, uniformă şi activităţi pioniereşti, bentiţe şi matricole, planuri de activitate, manuale uzate cu pagini lipsă, liste nesfârşite de lecturi suplimentare şi ore de cor, frig, cozi dar şi nostalgii concretizate în îngheţata Polar, metisul Azorel, polonezi care aruncau cu bomboane din rulote albe, taberele de la Năvodari, cetăţi imaginare demne de Cireşari… Şi bineînţeles, ca şi ceilalţi purtători ai cravatei roşii, nu problematizam punerea mea în dependenţă sine qua non faţă de vreun sistem. Ştiam că sunt un copil al comunismului, iar previzibilitatea cu care teoretic se întâmplau lucrurile atunci mi se părea a fi normalitate: pur şi simplu ţi se trasa viaţa după un cursus honorum bine stabilit, respectiv te năşteai, copilăreai puţin şi prin creşe, pentru că evident părinţii tăi erau integraţi în câmpul muncii, situaţia se repeta nesmintit şi la grădiniţă sau cămin — moment în care începeai să realizezi involuntar că mai există şi Partidul care te veghează şi chiar şi cineva care te iubeşte necondiţionat şi cu a cărui fotografie ajungeai să te familiarizezi —, apoi începeai şcoala, când deveneai practic un număr (cel de pe matricolă), gimnaziul, liceul cu treptele aferente şi, dacă aveai şi puţin noroc, facultatea.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply