Timp de aproape un mileniu, însemnările de căpătâi ale doamnei Sei Shonagon au fost una dintre operele cele mai citite şi mai intens comentate din literatura japoneza. Cartea e scrisă către sfârşitul secolului al X-lea, într-o perioadă în care literatura japoneză începuse să se cristalizeze în forme proprii, să-şi definească identitatea după secole întregi de imitaţie a formelor chineze. În ediţiile moderne, însemnările de căpătâi cuprind în jur de 300 de paragrafe de diferite lungimi, înşirate liber, unele cu titlu, altele fără. Scenele vieţii de la Curte sunt colorate, observaţia foarte exactă, expresia concisă, laconică şi tonul direct dându-le vioiciune. Sei Shonagon povesteşte foarte succint, fără preocupare pentru caractere, notează numai câte un amănunt plastic, câte un gest, o mimică, folosind chiar şi în fragmentele satirice o tehnică impresionistă. Ceea ce distanţează această carte de proza contemporană ei este lipsa sentimentalismului romantic. Sei Shonagon are un spirit treaz, o judecată limpede, plină de spontaneitate, şi nimic nu-i este mai străin decât efuziunile lirice întâlnite la Izumi Shikibu, de pildă, sau melancolia penetrantă din Genji.
Leave a Reply