De Marius Ghilezan
Ceea ce se dorea a fi un résumé al unei mişcări ideologice neopaşoptiste, De ce m-am întors în România, colecţia de texte ale diferiţilor repatriaţi coordonată de Sandra Pralong, publicată de editura Polirom, este o excelentă sursă de pasihanaliză exploratorie. Cartea mai putea să se numească un tratat al neadaptării. Ca să nu mai vorbim că prea multă eseistică diluează misiunea revoluţionară. Cei aproape 40 de români reîntorşi în ţară, fără a discuta între ei în prealabil, au reuşit un excelent portet colectiv al complexelor umkehrung, termenul care defineşte precis în psihologie acea stare de răsucire, când zici una şi faci alta.
„Noii paşoptişi” ai Sandrei Pralong nu sunt iluminiştii de care are nevoie societatea românească. Citind notele unora ca Radu Florescu, Indrei Raţiu, Tereza Vâlcan, îţi dai seama că „salvatorii” fostei directoare a fundaţiei Soros nu sunt decât nişte parcimonioşi ai binelui, care nu au venit să ofere, ci să ia. Când nu li se fac poftele devin critici. Puţini dintre ei s-au implicat în acţiuni sociale. Excepţie făcând activistul social Dan Nicuşor şi fireşte distinşii profesori Ion Vianu şi Sorin Alexandrescu. Ceilalţi din lista lui Sandra au găsit ferestre de oportunitate, ca să nu mai spunem că ei înşisi recunosc că nu şi-au adaptat stilul de viaţă. Trăiesc în microclimate pariziene, petrec concediile prin insule, nu coboară, precum autenticii paşoptişti, la talpa ţării, să o educe, să o lumineze, să-i facă pe cei umili mai europeni. „Civilitate” nu există în limba română, chiar dacă e formulat de un promotor al societăţii deschise. Meritocraţia este un termen peiorativ, în aceiaşi limbă.Oricum redactarea cam suferă şi asta în condiţiile în care coordonatorul se pretinde un mare buchisitor. Dar pripa, lucrul făcut pe ultima sută de metri sunt caracteristici seculare ale românilor din afara „civilităţii”.
Dacă Paul Shalit şi-a încercat nu ştiu de ce pornirile poetice într-o carte ce se voia de analiză şi de ce nu de învăţăminte, Gheorghe Zamfir a întrecut orice limită a indignării. Numai că nu am ieşit bătuţi din scrisul său, de parcă noi am fi de vină, ca români, că el a fost fraierit şi în Occident. Doru Braia scrie cât de greu e să-ţi găseşti un serviciu ca repatriat.
Bănuiala că Radu Duda i s-a livrat de servicii Principesei Margareta ni se confirmă chiar din spusele ei: “ne întâlneam accidental cu Radu în cele mai ciudate locuri, la fiecare şase luni, dacã stau bine sã mã gândesc, în special la înmormântãri: la cea a lui Ionesco, la Paris, apoi la cea a lui Corneliu Coposu. La înmormântarea lui, ne îndreptam spre cimitirul catolic, împreunã cu mii de alţi oameni care veniserã sã-i aducã un ultim omagiu. Eu şi mama mea eram în maşinã la semafor şi aşteptam culoarea verde. Dintre miile de oameni, Radu a ieşit de la metrou şi s-a oprit la acelaşi semafor.Nu este o coincidenţã incredibilã?” Nimeni din preajma Seniorului nu l-a cunoscut pe actorul din Iaşi.
În altă ordine de idei, din punct de vedere al complexităţii analizei, demersul publicistic este unul matur care face o radiografie clară a stării de fapt, dar nu dă soluţii stării de drept. Multor conaţionali care trebăluiesc în spatele geamurilor fumurii ale multinaţionalelor le e greu să înţeleagă de ce românii nu vor să intre în „civilitate”. Dacă este să căutăm o carte de învăţătură, nu De ce m-am întors în România e soluţia. Volumul de judecăţi limpezi poate fi alăturat cărţilor lui Olivia Menning, lui Denis Deletant care scria plastic că „România se împuşcă mereu în picior,” a atâtor străini care şi-au dat cu părerea despre poporul român.
„Fenomenul reîntoarcerii în locul pãrãsit este unul excepţional, strict individual. O raritate statisticã”, remarcă Ion Vianu ca o concluzie.
Interesantă alăturare a unor personalităţi marcante, cu mai tinerii şcoliţi prin Occident şi reîntorşi. Printre rânduri se pot citi o multitudine de prejudecăţi. Poporul român să fie chiar atât de rău?
Sandra Pralong, fost consilier al presedintelui Emil Constantinescu pe Relatia cu Romanii de Pretutindeni, in prezent preşedintele Fundaţiei SynergEtica; membru în conducerea a numeroase fundaţii şi asociaţii internaţionale. Studii comerciale (Elveţia), de relaţii internaţionale şi ştiinţe politice (SUA). A fost director de comunicare al săptămânalului American Newsweek. În 1990 a pus bazele Open Society Fundation (Bucureşti), iar între 2002 şi 2005 a fost cel mai înalt responsabil de comunicare pentru Europa şi CSI în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.
Recenzie de MARIUS GHILEZAN
Adauga in cosul de cumparaturi.
Recenzia asta despre carte e cum nu se poate mai falsa.
Se poate ca pentru mine cartea aia sa conteze pentru ca regasesc decizia mea de a nu pleca in ea.
Dle. Marius Ghilezan,
Ati facut un comentariu al cartii foarte critic si cu multa atentie la detaliu, ceea ce arata ce este bine documentat si place cititorului. Insa, atunci cand ‘certati’ intorsii in tara ca nu se adapteaza, poate este cumva neindreptatit fata de dumnealor? V-ai gandit si la posibilitatea ca noi suntem cei care ne-am schimbat de cand dumnealor au plecat, si ca, defapt, noi suntem cei care am ‘evoluat’ intr-o directie gresita? Ganditi-va ca, majoritatea dintre dumnealor au sarit peste regimul comunist, si s-au intors in falsa democratie care i-a urmat. in acest timp, tarile in care dumnealor au trait, nu au suferit de sistemul comunist, sistem care pe noi ne-a schimbat dramatic. este adevarat ca minoritatea trebuie sa se supuna majoritatii, dar cum procedam cand majoritatea greseste? in concluzie, de ce trebuie dumnealor sa se adapteze falsului sistem romaneasc, cand noi am putea sa incercam sa ne modelam dupa niste modele ale Occidentului? nu ma refer strict la carte cand vorbesc de educarea romanilor, ci la abilitatea de a filtra informatia si de a face alegerile in functie de ceea ce este potrivit pentru noi si potrivit pentru cel de langa noi.