Lavinia Bârlogeanu – Arrhetonul

Romanul Arrhetonul de Lavinia Bârlogeanu va apărea la Editura Nemira (cu o prefaţă de Ovidiu Şimonca) şi se va lansa la Tîrgul de carte Gaudeamus, sîmbătă, pe 24 noiembrie, la ora 17. Prezintă Carmen Mușat (critic literar), Mircea Martin (critic literar) și Caius Dobrescu (scriitor și critic).

Arrhetonul (fragment)

8

Anima

După ce Anna mi-a vorbit cu vocea arhaică, ne-am apropiat pentru prima oară şi ne-am strâns în braţe, ne-am dat primul sărut şi am recunoscut că ceea ce  simţeam depăşea puterea noastră de a ne înfrâna. Am lăsat totul baltă şi am plecat împreună la Ravenna. Acolo, în acel loc de pe faţa Pământului pe care-l privesc şi acum cu nostalgie, ne-am iubit pentru prima oară şi am uitat de toţi şi de toate, am uitat de Emma, care tocmai născuse ultimul nostru copil şi pe care o lăsasem în grija mamei sale, am uitat de ceilalţi copii care rămăseseră cu mama mea, de viziunile care încă de pe la începutul anului 1913 ajunseseră să mă chinuie îngrozitor. Cu Anna lângă mine, toate treceau în nefiinţă.

Mulţi m-au provocat, în timp, să vorbesc despre această împrejurare fericită a vieţii mele şi, este adevărat, am răspuns în variate feluri, dar niciodată nu am crezut că trebuie să-mi asum această minunată întâmplare a vieţii mele din punct de vedere moral, pentru că ea depăşea, realmente, chestiunea moralei şi în societatea mea obişnuită am tratat-o din punct de vedere ştiinţific: „pe atunci mă aflam în mijlocul problemei Animei“, da, îmi amintesc, exact aşa i-am răspuns cuiva care a fost atât de lipsit de delicateţe, încât a îndrăznit să-mi pună o astfel de întrebare. Când, mulţi ani mai tîrziu, la clubul Societăţii de Psihologie Analitică, într-un grup de apropiaţi, cineva m-a întrebat din nou despre călătoria la Ravenna, mă revăd acum, răspunzând destul de jenat „Ce v-aţi putea aştepta de la mine? –  M-a muşcat de frunte Anima şi n-a vrut să-mi mai dea drumul“. Cu excepţia acestor două situaţii, n-am acceptat nici să mă explic, nici să mă prefac că lucrurile ar sta altfel, ci am fost eu însumi şi am continuat să fac ceea ce aveam de făcut. Oh, câte aş avea de spus în legătură cu pălăvrăgeala celor care   frecventau recepţiile din casa mea, cu miopia sau cu răutatea celor curioşi, faţă de ceea ce numeau ei „comportamentul meu adulterin“! Din nefericire pentru ei (şi din fericire pentru mine), nu înţelegeau nimic din ceea ce trăiam eu alături de micuţa mea Anna. Nici Emma nu înţelegea nimic şi a trebuit, prin urmare, să diminuez posibilitatea ca ea s-o întâlnească pe Anna în fiecare zi, când aceasta venea să petrecem timpul împreună în casa de pe Seestrase, dând instrucţiuni precise slujnicei să-i deschidă uşa şi s-o conducă în bibliotecă.

Acum, când revăd toată această situaţie, îmi pare rău că nu am făcut nicio conferinţă pentru lumea bună a Zürich-ului, cu tema „Modalităţi în care omul se poate apăra şi îi poate înfrunta pe moralişti“. Cât de plăcut ar fi fost să le văd mutrele intrigate şi revoltate! Nu m-am gândit atunci la această posibilitate şi nici nu este de mirare, atât eram de preocupat de problema Animei!, atât eram de fascinat de Marea mea Preoteasă!, cum m-am deprins să o numesc pe Anna, după ce mi-a vorbit cu vocea ei atemporală, încât mi-a pierit cu totul gustul pentru farse. Este important să recunosc că n-am făcut acest lucru – care ar fi fost de pomină, trebuie să fiţi de acord cu mine – pentru că experienţa pe care am iniţiat-o alături de Anna era cu totul altceva decât un comportament adulterin stricto sensu (deşi era şi asta!) şi numai o minte superficială ar fi putut să banalizeze lucrurile până-ntr-acolo, încât să o categorizeze astfel şi să o reducă la aşa ceva, dar nu un om care înţelege umanitatea, cum era, bunăoară, dragul meu Hermann, cel căruia am ajuns să mă confesez câţiva ani mai tîrziu, după acea noapte specială în care am adus la viaţă creatura…

Câţi oameni credeţi că există în societate, care să înţeleagă faptul că structura mea solară avea atâta nevoie de întunericul strălucitor al Annei? Chiar acum, când scriu aceste cuvinte, mă văd aşezat pe scaun, direct sub fereastră, pentru ca soarele să-şi reverse razele asupra mea şi pe Anna o văd adăpostindu-se de lumina solară, stând pe un colţ ferit al canapelei, departe de lumina care-i rănea ochii întunecaţi. Când eram împreună cu ea, se întâlnea ziua cu noaptea, se priveau în ochi soarele cu luna; fluturele meu de noapte mă privea din întuneric, din inima tainei, cu dor, şi în amândoi, în acele clipe, se înălţa un respect divin   pentru forţa spirituală care ardea în noi. Credeţi că o astfel de întâlnire poate fi inclusă la capitolul „Viaţa amoroasă a lui Carl Gustav Jung“? Sau că ea poate fi atribuită întâmplării? Dar văd că îmi pierd vremea: unii dintre dumenavoastră păreţi să înţelegeţi că la mijloc este mult mai mult.

Şi acum regret că Emma nu a înţeles nimic, nici măcar după ce s-a apucat de studiul mitologiei. Da, a făcut şi asta, ani de zile, imitînd-o pe Anna, crezând că în felul acesta va putea să o îndepărteze din viaţa mea.

Cât de penibile sunt instinctele primare! Nu-mi pot diminua dispreţul nici acum, când revăd cât de mult o detesta Emma pe Anna şi cât de invidioasă era pe afinitatea intelectuală dintre noi. Aceste sentimente rele au împiedicat-o să progreseze în studiul mitologiei şi al filosofiei şi, bineînţeles, nu în ultimul rând, motivele greşite care au determinat-o să îşi înceapă studiul. Mă mai judecaţi pentru faptul că nu i-am dat permisiunea să citească din Caietele negre? Oricum nu ar fi înţeles nimic din experienţele descrise acolo. Şi-apoi erau experienţele pe care le făceam asistat de Anna. N-ar fi fost o impietate să las pe altcineva să se apropie de zona cea mai intimă a relaţiei noastre?

În perioada respectivă a vieţii mele pământeşti aşteptam, cu înfrigurare, ziua de mâine, ziua care mi-o va aduce pe Anna aproape. De aceea, încă sunt stânjenit, revăzând-o pe soţia mea aşezându-se, în fiecare seară, pe colţul canapelei pe care stătuse în timpul zilei Anna, citind în tăcere sau aşteptând, pur şi simplu, să închid caietele mele negre, în care înregistram cu minuţiozitate ceea ce vorbeam în timpul zilei cu Anna, modul în care interpretam amândoi visele şi viziunile mele. Nu voiam să discut cu Emma despre aceste experienţe în examinarea cărora mă adânceam. Când tăcerea devenea imposibil de suportat, cel mai adesea acest lucru se întâmpla după câteva ore de aşteptare, soţia mea se ridica uşor de pe canapea şi spunea „Noapte bună”! Uneori nu răspundeam, mai ales atunci când, sub calmul ei, desluşeam o mânie care ameninţa să explodeze. În acele momente mă gândeam la fericirea mea, legată de începutul zilei următoare, când ştiam că o voi revedea pe Anna şi această fericire atenua tristeţea şi deznădejdea pe care le simţeam atunci când Emma izbucnea într-o explozie de furie asupra slujnicei sau asupra câte unui copil. Ştiam că nu am încotro, trebuia să trăiesc aşa până în clipa în care mă voi fi simţit pregătit să o ucid pe Anna. Am plănuit totul cu mult timp înainte, dar până să comit acest act – salvator pentru mine – au trecut mulţi ani. Singurul care mi-a cunoscut intenţia şi care m-a înţeles pe deplin – deşi nu m-a aprobat, trebuie să recunosc – a fost bunul meu prieten Hermann. De altfel, el a făcut acelaşi lucru, vă amintiţi, nu-i aşa?, a ucis-o pe Hermina.

În toţi aceşti ani, am aşteptat o împrejurare fericită, una dintre acelea care se petrec extrem de rar: cele două femei din viaţa mea să-şi  accepte pe deplin rolurile în relaţia noastră triunghiulară. În acest fel, fericirea mea ar fi fost deplină. Dar lucrurile nu au decurs în acest mod. Eşuând în intenţia ei de a deveni confidenta mea şi de a-i lua locul Annei, soţia mea a transmis înverşunarea faţă de companioana mea şi propriilor noştri copii. Tristeţea şi deznădejdea mea erau tot mai mari şi nu aveam încotro, trebuia să trăiesc aşa. Îmi imaginam că Emma poate deveni, cu adevărat, soţia perfectă – în oraş avea deja reputaţia de a fi aşa, dar nu ştiau oamenii ce se petrecea în casa noastră – că va înţelege şi va accepta în mod real, nu doar de formă, că am nevoie de Anna în perioada cea mai importantă a vieţii mele. Eram atât de chinuit când imaginile interioare m-au năpădit, încât numai Anna îmi putea aduce alinarea de care aveam nevoie. Am mai spus de câteva ori şi mă văd nevoit să revin acum asupra faptului că inconştientul meu elibera nişte conţinuturi care mă inundau şi ameninţau să mă distrugă, iar Anna m-a ajutat să le integrez şi să le înţeleg, să mă înţeleg pe mine. În acei ani dedicaţi Cărţii Roşii, am intrat împreună într-un orizont sacru, care conţinea Totul şi întreaga mea viaţă, de atunci şi până la sfârşit, n-a fost nimic altceva decât  munca asupra a ceea ce s-a eliberat din fiinţa mea interioară în perioada în care am avut-o pe Anna aproape.

Am construit, de-a lungul mai multor ani de revoltă, furie, disperare şi tristeţe, mai multe variante ale relaţiei noastre în trei unghiuri. Într-una ne iubeam, sincer, toţi trei, eram dezinvolţi (în realitate, nu am fost niciodată aşa), spirituali; într-alta eram ferm şi reuşeam să le impun celor două femei o conduită decentă una faţă de cealaltă, eram chiar iritat şi le reproşam cu grosolănie că erau geloase, demonstrându-le, raţional, că acesta este un sentiment inutil şi foarte păgubos. Toate aceste exerciţii de imaginaţie îmi păreau eşecuri personale şi mă umpleau de amărăciune, atunci când îmi dădeam seama că totul se petrecea în închipuire, deoarece în realitate făceam aşa cum voia soţia mea: ne comportam în prezenţa altora ca un cuplu fericit, având-o alături pe cea mai de încredere colaboratoare a noastră. Îmi este foarte clar acum, revăzând scene diverse ale prezenţei trio-ului nostru în public, că oamenii ştiau adevărul şi erau mai mult curioşi decât revoltaţi. Asta face să mi se pară şi mai ciudat că în timpul unei dezbateri despre Cartea Roşie, o doamnă, psihanalistă, contemporană cu dumneavoastră, dintr-o ţară estică – pentru Est nu am manifestat niciodată vreun interes, ba chiar pot să spun că m-am bucurat când naziştii şi-au îndreptat trupele în acea parte a continentului, nu vreau să ascund că am şi sugerat, în anumite cercuri, această strategie – le spunea participanţilor că în perioada în care am dat frâu liber viziunilor inconştientului, am fost salvat de rădăcinile pe care le aveam în realitate, respectiv de soţia mea, de copii şi de pacienţii care veneau să mă vadă. N-a scos niciun cuvânt despre Anna, pentru a nu-i provoca pe pudibonzii din sală.

Or, trebuie să spun răspicat: Cartea Roşie nu ar fi existat fără Anna. Anna a fost tot timpul lângă mine, în casa mea, în viaţa mea, venea la toate recepţiile şi reuniunile familiei, nu lipsea la mesele de duminică, urmate, întotdeauna, de o cafea pe care o savuram singuri, de o plimbare pe malul lacului sau de o discuţie în bibliotecă. Zilele de miercuri ne aparţineau în totalitate: luam prânzul la ea, în compania mamei sale şi, uneori, a câtorva prieteni sau membri ai familiei, după care ne retrăgeam, până la cină, în apartamentul de la etajul casei. Acolo intram în jocul lacom şi epuizant, dar atât de minunat al dragostei. Ce gust dulce mai      avea şi viaţa mea pe-atunci! Cinam destul de târziu şi ne luam rămas bun numai la căderea nopţii.

– Nu mai pot să suport!, striga din când în când Emma, cu obrajii inundaţi de mânie până când, la un moment dat, exasperat, i-am spus pe un ton ferm:

– Nu pot să o tratez pe Anna decât cu respectul datorat celeilalte soţii.

Am invitat-o apoi să se gîndească la sacrificiul asumat de Anna şi la faptul că s-a privat de o viaţă personală pentru a-mi fi alături.

– Tu nu vezi cât de tristă şi de posomorâtă este?, am întrebat-o, revoltat, pe soţia mea, încercând să trezesc în inima ei un sentiment atât de uman cum este compasiunea.

Tonul meu, de această dată, a fost foarte ferm, Emma a înţeles că am formulat un ordin peste care nu putea trece. „Mânia şi dezgustul ţine-le pentru tine, nu ne mai otrăvi cu ele!“, i-am şuierat printre dinţi, cu o hotărâre pe care o exersasem în nenumăratele nopţi de insomnie.

Acum văd lucrurile în adevărata lor lumină şi pot să spun că ceea ce am luat, la momentul respectiv, ca fiind acordul soţiei mele, a fost doar o stare de calm în spatele căreia se ascundea năzuinţa ei fierbinte ca pasiunea dintre mine şi Anna să se sfârşească foarte curând. Ceva adânc, în mine, m-a făcut să-mi dau seama însă de sentimentele reale ale soţiei mele şi să încerc să mă sinucid: într-o zi,  înotam în lac şi am vrut să mă las în voia apei, îmi doream ca lichidul să mă înghită în pântecul lui şi să las totul în urma mea. Corpul mi-a devenit rigid şi am început să cobor în straturi de apă din ce în ce mai întunecate, frânt de încercarea atâtor posibilităţi pentru a calma rivalitatea femeilor mele. Apoi, brusc, luciditatea mi-a revenit: mi-am dat seama că m-am pus într-o ipostază iremediabilă pentru destinul meu şi-am început să fac mişcările necesare ridicării la suprafaţă. După această întâmplare, ne-am văzut de viaţă mai departe: Emma s-a lansat, cu febrilitate, în imitarea preocupărilor Annei, muncea din greu să se educe în literatură, mitologie şi filosofie, a făcut din legendele Graalului un subiect central al preocupărilor ei, ca răspuns la rolul central pe care şi-l asumase Anna în viaţa familiei noastre. A fost maniera în care ea s-a împăcat cu solicitarea mea. Abia acum îmi dau seama cât de grave erau lucrurile, abia acum când o aud pe soţia mea explicându-i unui apropiat al nostru de ce mi-a acceptat cererea: „Există orgolii şi orgolii. Problema este să îl găseşti pe cel care trebuie“.

Ar fi fost un noroc prea mare, o minune, ca ele să nu devină rivale, să găsesc cheia pentru ca o situaţie atât de complicată să nu se fi produs, să le ajut să evite perpetuarea ostilităţii. Mă distruge să văd că lucrurile se repetă…

Eram atât de fericit că Anna nu era ca toţi ceilalţi! Şi atât de nefericit, în acelaşi timp, pentru că ştiam că o pun în primejdie. Este adevărat că pe-atunci nu mă gândeam decât la primejdia de a o omorî, dar acum văd că ostilitatea Emmei faţă de ea, generată de atitudinea mea, a condamnat-o la ceva mult mai grav decât moartea.

În timp, relaţia noastră triunghiulară care constituia o excepţie şi nu era luată de nimeni drept o simplă aventură, s-a dezvoltat dincolo de o relaţie de iubire, deşi continua să fie şi asta, dar ne-am asumat toţi trei o sarcină comună: fundamentarea psihologiei analitice. Implicarea celor două femei, cu toate forţele lor intelectuale, în activitatea Clubului Psihologic, le-a ajutat să identifice un ţel comun care să mai diminueze rivalitatea, dar ea a rămas acolo, în apele     adânci ale sufletului, şi-acum văd cum iese la suprafaţă într-un alt timp.

Se învălmăşesc în faţa mea imagini de atunci şi de acum ale celor două femei şi încep să pricep cum funcţionează logica istoriei, văd momente din vieţile lor de  atunci şi de acum şi înţeleg cum legile universale ale destinului intervin în conştiinţele lor personale. Sunt condamnate să repete procesul, până când se vor realiza ca fiinţe complete. Numai de-ar fi de această dată posibil! De aceea scriu, în nădejdea că  ele vor citi şi amintirea ivită din negură va deveni cunoaşterea care să le ajute.

Fraze şi imagini din timpuri diferite mă izbesc ca o măciucă şi mi se învălmăşesc în minte, astfel încât îmi vine tot mai greu să scriu şi mă tem că încep să gândesc prosteşte, pentru că m-am surprins spunându-mi „Să le vad ce vor face de data asta!“, dar, după ce acest gând idiot îmi trece prin cap, devin nervos şi sunt emoţionat să le privesc….

Dacă lucrurile se vor întâmpla din nou – şi da, se întâmplă, văd… – mă voi putea apropia încă o dată de ele, voi putea participa din interiorul lor la noua poveste.