Salvador Dali recunoaşte în Jurnalul unui geniu că nu e sănătos la minte. Că l-a pictat pe Hitler nu din simpatii naziste, ci din teribilism. Din ceea ce scrie are conştiinţa propriului geniu. Până la nebunie. Se simte bine cu sine aşa. S-a certat mai cu toată lumea. Pare să fii fost un neadaptat. Doar Gala, soţia sa, pare că l-a înţeles şi la sprijinit. A fost, totuşi, un răsfăţat al ultimului secol al mileniului trecut. După ce termini de citit aceste scrieri, finalizate cu povestea pârţului, stai şi dai tot mai mult dreptate zicalei: numai proştii sunt modeşti.
„Sunt fiul lui Wilhelm Tell care a transformat în aur mărul pe care părinţii săi, Andre Breton şi Pablo Picasso, i-l aşezase pe rând pe creştet, în echilibrul periculos al „canibalisticei” sale ambivalenţe. Pe creştetul fragil şi mult adorat al lui Salvador Dali.
Da cred că sunt salvatorul artei moderne, singurul capabil să sublimeze, să integreze, să raţionalizeze în chip imperial şi în deplină frumuseţe toate experienţele revoluţionare ale timpurilor moderne.”
de acelaşi autor:
Leave a Reply