Un editorialist de la Liberation se întreba de ce au trebuit să treacă trei decenii pentru ca scrierile sale inedite să vadă lumina tiparului. Redactat în timpul vieţii la Paris şi la Urt, între 26 octombrie 1977 şi 15 septembrie 1979, Jurnalul de doliu conţine 330 de fişe, aşezate în ordine cronologică, titlul aparţinând chiar lui Roland Barthes. „Avem un titlu, un act de nominalizare, remarca Eric Marty, discipolul lui Barthes, iar mai încoace şi editorul care i-a îngrijit Oeuvres complètes, în 5 volume, la Seuil.” În opinia mea, nu-i vorba de o efuziune, ci de un proiect de scriitură în toată puterea cuvântului”, mai scrie acesta. De partea opusă s-a aflat François Wahl, prietenul şi fostul său editor, care considera lucrurile scrise drept intime şi fără importanţă la opera autorului. Legatarul testamentar a fost de acord ca ele să vadă lumina tiparului.
O adevărată controversă s-a stârnit în Hexagon. Ba că scrierile nu au culoare, ba că se dezgroapă morţii şi se află de „le travail de l’écriture“ al celebrului gânditor.
De acelaşi autor
Leave a Reply