Scrisă cu aşa o eleganţă, erudiţie şi elocinţă, cartea gânditorului olandez Rob Riemen nu poate fi decât o scriere de referinţă în istoriei ideilor. În “Nobleţea spiritului – un ideal uitat”clarifică simplu dihotomia identităţii omului modern. Relativismului lumii de azi, în care aproape că nu se mai face distincţie clară între Bine şi Rău, îi oferă o alternativă simplă: întoarcerea la valorile umanismului care sunt universale. Când viciile şi virtuţile călătoresc la vagoane de clasă, înţeleptul pribeag ia la pas umanitatea pentru a-i spune simplu cum să revină la principiile morale. Gândirea lui se bazează pe un argument simplu: o viaţă care nu e trăită în demnitate şi în care nu se caută Adevărul în pietate nu merită trăită. Compus ca un poem liric antic, într-o formă în care greu găseşti povestitorul, odiseea spiritului trece de la Platon, Socrate până în zilele moderne, cu o sfinţenie a scrisului din care rămâne paradisiac idea, nu autorul. Cu o efuziune iniţiatică, Riemen istoriseşte şi evocă precum un Psalm nevoia omului de a căuta Adevărul.
Simplitatea relatărilor, sinceritatea autorului, profunzimea gândurilor conving cititorii de robusteţea morală a unui înţelept care, înainte de a se pune în lumină pe sine, luminează o cale justă pentru societatea modernă.
Cât de fin este autorul se poate înţelege din primele pagini ale cărţii. La New York îşi planifică o cină cu Elisabeth Borgese. Sigur că numele nu vă spune nimic, aceasta fiind, nimeni alta, decât fiica lui Thomas Mann. Distinsa doamnă îi cere permisiunea de a-l invita la River Plate şi pe prietenul ei, Joe, “un pianist strălucit.” Cu o gentileţe demnă de un mare caracter, nu tulbură taina prieteniei profunde dintre cei doi, doar ne sugerează ceva. Omul, îmbrăcat modest şi cu o figură ursuză, intră greu în consonanţă cu olandezul, dar în cele din urmă îi destănuie că nimic în lume nu e ca “nobleţea spiritului.” Se despart nu înainte de a primi confirmarea că ideea va fi cuprinsă într-o partitură. Întors în Europa, cu o meticulozutate nemţească, Riemen caută prin istorie fragmente care să susţină în scris muzicalitatea promisă.
“Adevărul ne face liberi pentru că are putere asupra noastră”, avea să spună, fiind inspirat din Goethe şi Thomas Mann. Cu multe secole înainte, geniul din Weimar afirma că: “civilizaţia este un permanent exerciţiu al respectului.” De unde şi completarea: respect faţă de divim, faţă de pământ, faţă de semenii noştri.
Când să termine de cules dialogurile imaginare despre aristocraţia spiritului, de o naturaleţe debordantă, dintre Socrate şi discipolii săi, Mann şi prietenii, Goethe şi societatea, contrastând cu nihilismul lui Nietzsche cuprins într-un monolog, află că pianistul din New York şi-a încheiat socotelile cu viaţa, distrugând înaintea morţii întreaga operă. Deznădăjduit de lipsa de finalitate a proiectului, pune – la îndemnul lui Elisabeth – nestematele culese într-o colecţie de o preţuozitate rară.
Leave a Reply