Recunoaşteţi eleva de liceu?

Inaugurată oficial la 22 aprilie la Literaturhaus din München,  expoziţia cu titlul: „Podoaba rece a vieţii” (Der kalte Schmuck des Lebens), dedicată laureatei Premiului Nobel pentru Literatură, este mai mult decât o simplă premieră, comentează Deutsche Welle.

„Este tentativa, din capul locului foarte reuşită, ferită de riscul oricărei monumentalizări, de a vizualiza, de a face aproape palpabilă osmoza între viaţa trăită şi cuvântul scris, din care se nasc textele literare ale Hertei Müller”, comentează Rodica Binder.

Herta Müller 1972, fotografie de bacalaureat.

Artistul Ernest Wichner compune din fragmente de operă, fotografii din arhiva scriitoarei, a familiei şi prietenilor, a unor „rapoarte” conţinute în celebrul dosar „Cristina”, întocmit de Securitate sau a unor extrase din presă o dioramă în care se încadrează perfect scrierile Hertei Müller.

Forţa privirii

Dar, dacă după lectura textelor Hertei Müller, mai totdeauna se întîmplă să vedem lumea cu alţi ochi, după lectura caietului însoţitor al expoziţiei, a prefeţei scrise de Ernest Wichner, se produce o mişcare a privirii în sens invers. Documentele autobiografice, iconografia, fragmentele de text, asamblate şi expuse în cele peste 50 de pagini ale caietului, retrimit spre operă.

În caietul program autoarea de Nobel exprimă distanţa dintre eul empiric şi cel literar, într-un posibil supra-ego, astfel: „Puntea ce duce de la copilul care păzea vacile în vale, pînă aici, în Primăria de la Stockholm, este ciudată. Îmi stau, ca de atîtea ori pînă acum, şi aici, alături.”

Mărturisirea, citată în cuprinsul caietului, explică şi de ce scriitoarea, pe bună dreptate, îşi păzeşte cu străşnicie viaţa particulară de intruziunile indiscreţiei publice. Bildunterschrift: Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift:  Herta Müller şi fostul ei soţ Richard Wagner, în martie 1987, la centrul de tranzit din Nürnberg. Imagine din arhiva Richard Wagner, Fotograf: Matthias Müller-Wieferig

Perfecta potrivire a textelor extrase din scrierile Hertei Müller, a unor poeme-colaj, cu elementele iconografice, cu documentele epocii, scoate din uitare vieţi, destine, fiinţe trecute în nefiinţă, victime ale samavolniciei, rezervînd concomitent publicului german ocazia de a se confrunta din nou,de astă dată şi prin destinul comunităţii germane din România, cu cele două dictaturi totalitare ale secolului XX, cu traume pe care nici măcar funcţia catharctică a literaturii nu le poate vindeca.

Puterea prieteniei

Un loc aparte îi revine în economia expoziţiei şi a Caietului, legăturii „fericite” dintre Herta Müller şi scriitorii germani originari din România, membri ai binecunoscutei, între timp şi aici, în apus, „Aktionsgruppe Banat”. O imagine de grup, din tinereţe, plină de umor, fixează un episod al irepetabilelor întîlniri de altă dată. Bildunterschrift: Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift:  Aktionsgruppe Banat, 1972. De la stînga la dreapta: William Totok, Werner Kremm, Richard Wagner, Johann Lippet, Rolf Bossert, Anton Sterbling.Sub apă:Gerhard Ortinau şi Ernest Wichner. Fotografie din arhiva scriitorului Richard Wagner.

Demersul expoziţiei nu este doar unul critic sau analitic, scrie Wichner în prefaţa Caietului; expoziţia dezvăluie şi ceea ce se poate afla încă despre pre-istoria românească şi germano-română a unei scriitoare dintr-o dată celebră în întreaga lume.

Pe data de 6 mai va avea loc o lectură dezbatere cu membrii Grupului de Acţiune Banat: Johann Lippet, Gerhard Ortinau, William Totok, Richard Wagner, Herta Müller, cei din fotografie.

La 20 mai, sub genericul „Şcoala vieţii”, Herta Müller se va întîlni cu publicul, tot la Literaturhaus din München unde  expoziţia este vizionabilă pînă pe 20 iunie. Între 25 septembrie şi 21 noiembrie, Expoziţia va poposi la Berlin, apoi la Stuttgart şi probabil, în 2011, şi în România, notează Deutsche Welle.

Pe ultima filă a caietului, este istorisită ceea ce s-ar putea numi aventura anevoioasei învăţări a limbii române. Dar, truda, incapacitatea de a se exprima în română la înălţimea gândului articulat în limba ei maternă, germana, îi oferă scriitoarei norocosul răgaz de a reflecta asupra unor cuvinte, de a-şi da seama de pildă cât de diferită este privirea României de cea a Germanei, asupra vestitoarei păsări a primăverii, rândunica, a cărei denumire sugerează strînsa înşiruire, pe acelaşi rând, una lîngă alta, a zburătoarelor pe sârmă, aşa cum le privea în copilărie, în satul ei natal, pe când nu ştia decât germana. Că rândunelele pot avea un nume atât de frumos în română pare a fi fost ceva ce i-a tăiat autoarei răsuflarea. De unde, impresia Hertei Müller, mărturisită, că limba română, mai senzuală, ar avea cuvinte mai bine croite pe măsura propriei sensibilităţi decât limba ei maternă, germana. De unde şi intenţia de a nu mai duce lipsa „şpagatului metamorfozelor”, nici în vorbire, nici în scris. Şi chiar dacă Herta Müller nu a scris cărţi în limba română, româna scrie şi ea, în cărţile ei.

Expoziţia  rezervă, cu certitudine, revelaţii suplimentare  celora deja considerabile, incluse în caiet, descoperiri mai ales în plan vizual dar şi şansa  contactului direct cu realizatorii ei, cu Herta Müller, cu cîtiva din membrii Grupului de Acţiune Banat.