Departe de a fi o confesiune a decadenţei, a paradisului artificial, scrie cronicarul din însemnări din subterană, poezia lui Radu începe ca o deformare şi sfârşeşte ca o re-formare a sinelui. Din teama de unilateralitate, Radu Vancu avea nevoie, chiar şi pe calea excesului, de o dialectică a eului. Conştient de cultura sau pseudocultura alcoolului elaborată de-a lungul timpului, el a încercat descompunerea acestei convenţii într-o baie de acid sulfliric, până la ”carnea vie” a creierului, total diferită de dulcea dezintegrare prin beţie. Cea din urmă ducea, a doua zi, la mahmureală, la efortul reasamblării realităţii, la refacerea “franjurilor elegiaci ai luminii” în textura iniţială. În spatele acestei poze cunoscute a băutorului care ştie cum să bea, a băutorului care vrea să demonstreze că îşi poate păstra luciditatea intactă chiar şi în condiţii de înec sau de naufragiu, trebuie înţeleasă o nevoie mai adâncă şi mai adevărată: cea estetic-reacţionară. Beţia, cu câmpul ei optic deformator, ondulatoriu, relativiza(n)t, nu este altceva decât calea cea mai accesibilă către dimensiunea manieristă a vieţii noastre.
De acelaşi autor
Leave a Reply