– Ce cărţi citeai de mic?
– Citeam Tolstoi. Îmi aduc aminte de o carte…. La şase ani apar într-o poză, picior peste picior, cu un volum de-a lui Tolstoi în mâină, Povestiri alese. Din acele povestiri în versuri, îmi aduc aminte, de un vers embelmatic pentru mine, care suna în felul acesta: „Plecat-a Prostăveanu în Rusia să se plimbe, să vadă ce-i pe lume şi să se minuneze… ” Probabil că de atunci am avut tendinţa asta de a mă minuna şi a scrie.
– Când ai publicat prima oară?
– De foarte mic. Activam în cenaclul lui Tudor Opriş, Săgetătorul. Aveam 16 ani. Am publicat într-o antologie a acestuia. După vreo patru zeci de ani l-am regăsit pe Opriş neschimbat. În 1973 am publicat în Amfiteatru.
– A fost greu?
– Nu. Citeam de două, trei ori în Cenaclu şi eram publicat. Pe urmă, vreme de vreo 12 ani, nici nu am mai scris şi nici nu am mai publicat nicăieri. Am avut tot felul de îndeletniciri care nu aveau legături cu scrisul. Oricum nu puteam publica.
– De ce?
– Pentru că ce scriam eu era nepublicabil.
– Care a fost cartea ta de debut?
– Sonata pentru acordeon pe care am depus-o în 1988 la Albatros. A stat doi ani în editură până în 1990, pe timpul lui Ceauşescu şi încă trei ani pe timpul lui Iliescu. A apărut cu ajutorul doamnei Dimiseanu în decembrie 1993. În 1994, Amantul colivăresei, la Nemira.
– Pe atunci se scoteau tiraje mari…
– În 1993, 1994, deja se liniştise treaba. Îmi aduc aminte că în 1990, prietenul meu Emil Mladin a publicat o cărţulie Anul Domini 1989, într-un tiraj de 100.000 de exemplare. Din drepturile de autor şi-a luat o maşină. De atunci piaţa cărţii s-a cam tot prăbuşit şi am ajuns la situaţia de acum, cea mai de jos…
– Eşti considerat unul dintre puţinii profesionişti ai scrisului din România. Cum îţi organizezi timpul? Cum scrii?
– Am timp berechet pentru că altceva nu fac nimic toată ziua. Uneori fac un plan, alteori nu.
– Ai tabieturi?
– Nu am tabieturi deosebite. Înainte mai fumam. De şapte ani nu mai fumez şi nici nu prea beau. Doar cafea.
– Personajele te conduc pe tine sau tu conduci personajele?
– Şi şi. Eu le conduc şi ele mă conduc. Adevărul e undeva la mijloc.
– Realitatea din cărţile tale nu este prea dură?
– Numai cine ar citi ar putea să-mi spună. Ţie ţi s-a părut o realitate mai dură în cărţi decât realitatea însăşi?
– E o tuşă interesantă…. dar nu contează părerea mea.
– Ba contează părerea oricui. Eşti un cititor avizat.
– Te-a influenţat generaţia Beat?
– Mulţi dintre cei de vârsta mea spun că s-au format în timpul lui Beatles. Îi ascultam şi eu. Cei care m-au format însă au fost Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu şi în continuarea lor vine Adrian Copilu’ Minune. Mie îmi plac manelele, care se trag de acolo… din muzica aia.
– Din realitatea cartierului. Te duci acolo printre gunoaie. Ai fost comparat de multe ori cu Eugen Barbu.
– Acolo am copilărit. Prima mea carte se petrece în Ferentari. Am locuit ulterior în Floreasca, în Dudeşti, în Dristor….
– Deci nu ţi-au fost străine personajele. Le-ai vizualizat uşor…
– Nu numai că le-am vizualizat. Chiar m-au obsedat. Am avut obsesii. Vezi, tu, noi scriitorii ne trecem în scris obsesiile.
– După ce termini o carte la ce te gândeşti?
– Cartea e ca o ispită… Nu văd rostul de ce aş mai începe alta. Scriu un an, doi, la o carte, uneori cinci ani, zi de zi, şi câştig salariul mediu pe economie.
– După opt cărţi? E mult pentru o carte?
– Nu e prea puţin. E mult? E pe dracu… Eo jale.
– Cătălin Dorian Florescu îşi negociază contractele pentru manuscrise.
– El îşi face de lucru în altă literatură. Asta se întâmplă în Elveţia.
– Ah…noi suntem la capătul lumii?
– Da. El are şi experienţa de acolo şi pe cea de aici.
– Personajele sale sunt tot de aici.
– Aşa am făcut şi eu cu ultima carte. Am cunoscut un personaj şi am scris o carte despre el.
– De ce nu apari mai des la televiziune?
– Pentru că nu sunt chemat. Nici nu prea mă tentează. Ar fi una dintre principalele căi de comunicare. Nu ştiu ce ar putea să scrie scriitorii români pentru a putea vinde un roman într-un tiraj mai mare de o mie de exemplare.
– Românii nu cumpără români?
– Pentru asta trebuie să le mulţumim instituţiilor culturale româneşti. Formate din oameni pe care-i ştim. Editurii Humanitas, cea mai puternică…ICR-ului, cel mai…
– Nu vor să promoveze scriitori români?
– Prin politica lor culturală ne-au adus la acest punct terminus.
– ICR-ul are un program de promovare a scriitorilor români în străinătate.
– Eu nu am nicio carte apărută la vreo editură din străinătate. ICR-ul e al familiei din care eu nu fac parte. Şi nu ştiu ce aş putea face să intru şi eu.
– Găştile sunt de vină?
– Nu ştiu la ce te referi. Dar rezultatul politicilor culturale e clar. Ne-au adus la cea mai căzută piaţă de carte din toată istoria României, la cea mai căzută piaţă de carte din Europa de Est. Cea mai prost reprezentată literatură în Occident dintre fostele ţări comuniste. Sutem sub unguri, sub cehi, sub polonezi. Pe cine să dăm vina? Pe cei care au avut puterea.
– Văd că eşti pesimist exact ca toate mesajele din cărţile tale. Nu vezi aşa o fantă de lumină?
-Încerc să văd. Dar nu asta e impedimentul principal.
– Dacă vine un traducător?
– Au venit mai mulţi traducători. Dar nu au găsit edituri care să mă publice.
– E greu de tradus scrierea ta?
– Nu cred…Eu nu am ajuns niciodată pe listele lor de traducere în străinătate (ale ICR-iştilor n.a.) Sunt aceiaşi oameni care de 20 de ani – să mă ierte Dumnezeu – nu dau niciun rezultat în străinătate.
Pages: 1 2
Leave a Reply