Islamul este o credinţă a păcii şi a căutării lui Dumnezeu. Misticii islamici ard după veşnicie şi după raiul de după viaţa aceasta. Pervertirea acestei religii este marele păcat al elitelor clericale din ţările islamice. Această pervetire a început imediat după moartea Profetului Mahomed prin dorinţa de a acapara puterea.
Baba Taher din Hamadan este primul mare poet mistic al Persiei. Baba Taher a trăit între jumătatea secolului X şi jumătatea secolului XI, după Hristos. Nu se ştiu multe date despre viaţa sa. Opera sa ne indică un autentic trăitor al Coranului, hafez înseamnă cunoscător pe de rost al Coranului. Baba Taher a fost un hagiu şi hafez, comparabil cu Solomon. Versurile sale exprimă delicateţea gândirii religioase. Scrierile sale sunt primele versificări ale înţelepţilor sufiţi. Pentru aceştia, omul trebuie să devină un tot integrat în Dumnezeu. Viaţa unui adevărat sufit se află doar în interiorul versetelor Coranice şi lânga sabia Profetului.
Catrenele poetului sunt ca un imn înălţat dorinţei de a fi aproape de Dumnezeu. Stilul catrenelor ne aminteşte de psalmii biblici. Baba Taher a cântat în versuri şi dragostea. O dragoste pură, o dorinţă de umilinţă a oricărui îndrăgostit. Catrenele despre iubire ale lui Baba Taher sunt de o delicateţe rară şi de o voinţă uriaşă de a explica aceea nebunie a iubirii, folie d’amour.
Creaţia lui Baba Taher este compusă din aproximativ 200 de catrene scrise în dialectul kurd lur. Marea majoritate a catrenelor reprezintă iubirea mistică pentru Dumnezeu dar şi pentru o fiinţă iubită ce poate fi mesager al divinităţii.
În catrenul I Baba Taher deplânge neputinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Cum n-am putinţa de-a mă duce să Te văd/ Plec să-i privesc pe cei ce pot să te privească. Privindu-i pe înţelepţii sufiţi numai aşa poţi să-l cunoşti, priveşti pe Creator. Este o nebunie pentru credinţă a unui om ce îşi cunoaşte neputinţa omenească.
Catrenul XI este un strigăt de durere în faţa inimii. Neputând să controleze inima, omul înnebuneşte de durere şi fiecare supliciu este o mângâiere. Observăm aici o dimensiune terestră a iubirii dar şi un principiu martirilogic. Căci numai un martir poate să-şi smulgă inima din piept de neputinţă. O, de-i putea să-ţi smulgi tu pielea de pe trup/ ca mai uşor atunci povara să-ţi-o porţi. Inima păcătoasă nu poate să-l cunoască pe Dumnezeu. Iar trupul este o greutate care nu este necesară. Poftele trupeşti sunt un chin pentru cel care vrea să trăiască în duh iluminat. Trupul este o povară uriaşă pentru ascensiunea spre cer.
Catrenul XVIII ne descrie plânsetul înţeleptului pentru neputinţa şi nimicnicia sa. Ochii-n lacrimi îmi tot sunt- şi zi şi noapte… Râuri vor curge până când voi putea să-l înţeleg pe Creator.
Catrenul XXII este o cutremurătoare descriere a poetului. Un rătăcitor în lume şi un veşnic apostat. Sunt dervişul desfrânat şi cam nebun. Baba Taher este umilit de neputinţa sa de a duce o viaţă mistică conformă cerinţelor Creatorului. Este învins de josnica natură umană, arderea pe rugul credinţei este ceea să facă pentru a dobândi puţină linişte.
Catrenul XXXVIII prezintă destinul sfâşietor al îndrăgostitului în lumea aceasta. Îndrăgostit de o fiinţă, de o idee, de un lucru un om este rupt în două. Inima îndrăgostitului e-un ciot abia tăiat/ la un capăt arde şi din altu-i curge sânge. Singuratica fiinţă ce visează la iubire este condamnată să sufere, pentru că cel mai înălţător sentiment se obţine cu trudă, cu dăruire şi cu sacrificiu. Iubirea este cea mai trainică pentru că se obţine cel mai greu.
Catrenul LIV ne arată universalitatea lui Dumnezeu. Puterea sa creatoare nu are margini, el este începutul şi sfârşitul anunţat în versetele Coranului. Purced din Tine ca din soare zorii/ de-acum şi până la Ziua Învierii. Baba Taher crede că destinul ultim al omului este învierea cea de pe urmă alături de Dumnezeu. Acest catren ne inspiră credinţa că Dumnezeu este unul singur şi nu există mai mulţi Dumnezei. Toţi slăvim un Dumnezeu care ne va mântui dacă îi vom respecta poruncile.
Baba Taher este un poet mistic de o magie rară. Versurile sale confirmă că dragostea este totul şi că ea purcede din Dumnezeu. Moartea e o boală care n-are leac, spune Baba Taher în catrenul LVI. Inutilitatea existenţei noastre trebuie umplută cu adorarea lui Dumnezeu şi propovăduirea dragostei.
Cu Baba Taher poezia mistică persană începe să apară, apogeul acesteia se va găsi la Şabestari şi Hafez. Catrenele sale sunt de o delicateţe ce exprimă simplitate şi înţelepciune. Un stil clar, concis şi mistic, poezia lui Baba Taher este calea de înţelege marea poezie persană.
Misticismul lui Baba Taher ne învaţă că dincolo de religie şi cultură stă dragostea iar dincolo de aceasta Dumnezeu.
Leave a Reply