Radu Preda a avut privilegiul de a locui jumătate de an în casa lui Petre Ţuţea. A realizat un dialog din care se conturează personalitatea filosofului, misticului, nu ştim unde să-l încadrăm. Pe scribd.com, Jurnal cu Petre Ţuţea.
– În filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept?
– Ca noţiune metafizică este mai apropiat de idee. Ideea e o imagine ideală care prin natura ei reală se deosebeşte de concept, care e formal, apropiindu-se niţel de divin. De obicei se confundă ideea cu conceptul. Ideea e metafizică, în timp ce conceptul e logic. Ideea e conceptul gândit real, adică metafizic. Conceptul e formal, logic. Ideea e sediul realului. De altfel, Ideea platonică este o intuiţie a realului, în timp ce conceptul exprimă o sumă de lucruri prin similitudini şi utilitate.
– Putem deci defini metafizica…
– Putem defini metafizica: este ştiinta realului.
– Ştiinţă a realului intuit, metafizica nu are totuşi acces la realitatea mistică.
– Evident. Salvarea e de natură religioasă, iar nu logică. Niciodată un concept nu e exhaustiv, deoarece incomplet este şi obiectul exprimat. Metafizica e inutilă în faţa morţii. Doar mistica e valabilă, şi din nefericire nu am realizat în mine un mare mistic… Metafizica e o speculaţie autonom umană şi de aceea sensurile dobândite prin speculaţie metafizică ţin de individuaţie.
– Individuaţia, în plan religios, devine insingurare, asceză.
– Când vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă insingurarea. Eu am însă un spirit de cireadă sinistru… Asta e doar o izmeneală stilistica… Sunt de o sociabilitate greţoasă. Inteligenţa nu justifică lucrul acesta. Nu am vocaţie de anahoret.
– Sunteţi un autor fără cărţi, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastră e una vorbită, colectiv apărută şi colectiv păstrată. Nu ştiu cine spunea că dumneavoastră gândiţi pe măsură ce vorbiţi. Astfel s-ar explica sociabilitatea extremă pe care o practicaţi.
– E adevărat. Nu am scris nici o carte. Câteva încercări. Rare sunt cărţile celebre… De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca să fiu scriitor.
– In epoca n-ati fost totusi prea lucid… Ma gandesc, iarasi, la ciudata perioada de stanga.
– Ce sa-i fac! Eram in tinerete de stanga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.
– Aţi început să vă apropiaţi de creştinism chiar în perioada de stânga?
– Visam o republică religioasă, ceea ce e o absurditate. Religia e legată de aceste două mari principii: Principiul monarhiei şi Principiul ierarhiei. Călcate acestea, se realizează spiritul de cireadă umana. Eu raportez religia şi la cantitatea de ordine etico-socială posibilă prin prezenţa ei… E adevărat: eram oleacă agitat în tinereţe. N-am putut suporta mizeria umană. Poziţia mea la stânga a avut numai un caracter pamfletar, nu şi teoretic. Mi-a plăcut ce mi-a zis Cioran, la cafenea, când eram neliniştit. Zic: ce facem, mă Emile!, cu nefericiţii lumii? Zice: să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu; să-i lăsăm în grija Lui!
– Aveaţi uneori idei «revoluţionare»? Gândeaţi ca e posibilă o rezolvare a mizeriei sociale prin revoluţie?
– Revoluţia e o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dac[ te situezi ]n afara ei şi creezi o lume nouă. Ce de timp a pierdut generaţia mea cu ideea de revoluţie, când de fapt revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon! Orice revoluţionar e ridicol. Vorba-ceea: «Mereu răsare-acelaşi soare, mereu trăiesc aceiaşi proşti.»
– Vă simţiţi ataşat de generaţia dumneavoastră…
– În generaţia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu şi inteligent. Ca şi Eliade. Ştii cine a fost inteligent în generaţia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un înţelept, ci un disperat. Disperat, el este, în esenţă, anticreştin… Însă despre Nae Ionescu se spunea că scuipă inteligenţa! Două mari personalităţi din epocă s-au detestat: Nae Ionescu şi Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Ţinea cursuri la catedră lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna împreună şi ne-am inţeles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralităţii!
– Dar locul dumneavoastră în epocă…
– Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate.
– Şi din cauza asta sunteţi neconsolat…
– Nu. Sunt neconsolat pentru că sunt bătrân, că mă aşteaptă moartea şi că nu am mormânt. Moartea e necesară, dar insuportabilă. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu mă consolează ideea că voi muri. Sunt agăţat de viaţă cu ultimele gheare… Nu-i cred pe cei ce spun că mor consolaţi şi solemni. Doar sfinţii sunt capabili de aşa ceva… Nu e un fleac încercarea morţii. Aş vrea să trăiesc două sute de ani. E cam nereligioasă această dorinţă şi această zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare brânză n-aş face dacă aş mai trăi o sută de ani, dar nici puţin lucru n-ar fi… De la o vârstă, fiecare zi în plus e un cadou.
Continuăm dialogul despre consolare şi moarte. La un moment dat, izbucneşte: «Hristoase, nu ma lăsa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea să-si trădeze cauzele. Se uită la mine cu melancolie şi adoarme. Noaptea, în timp ce citeam, îl aud vorbind în somn: «Părinte, de unde ştiţi că am prelucrat în temniţă credinţa?»
Spre dimineaţă, mă trezeşte să-mi spună «un lucru foarte important – deoarece nu cred, Radule, să fie vorba în cazul meu de o operă; să nu te superi, dar eu cred că opera mea e mai degrabă aici, în locul şi timpul vorbirii noastre». Sunteţi un imediat! «Oarecum, însă să ştii că mi-e groază de o posteritate pur legendară.» Chiar şi în forma ei filozofică şi mărturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? «Chiar şi aşa…» Dar sfinţii fără operă, şi unii chiar fără ucenici? «Ei, aia este o legendă mistică de care eu, cât m-aş chinui, nu voi beneficia.» Începe să se lumineze în cameră.
Câteva vrăbii se aşază pe pervaz. Se uită la mine puţin năucit de lumină. «Mă preocupă ideea asta, nu ştiu de ce.» Care idee? «Ideea „operei“ mele.» De ce? «Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci – ce sunt?» Un mărturisitor, un pedagog. «Crezi?» Aveţi mulţi «elevi», «studenţi». Acoperiţi un întreg ciclu de formare… Vorbim multă vreme, până aproape de prânz, despre rostul lui în lumea aceasta şi, drept concluzie – «nu cred că sunt singurul parazit ce creşte în cutele societăţii, nu?» Îl contrazic: nu sunteţi deloc aşa ceva. «Dar atunci?» Sunteţi, fie că vă place, fie că nu vă place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s-au descoperit încă legile de funcţionare, structură etc. Oricum, aveţi un statut care nu e nici înalt şi nici jos, ci în curs de stabilire. «Păi, sunt şi dificil de fixat!» Râde. (16 decembrie 1990)
Radu Preda
interviu:
despre guvernanţii de drept comun
Petre Tutea e unul dintre cei doi oameni pe care i-am iubit fara rezerve si fara efort. Sunt un norocos. Sunt multi altii care nu l-au intalnit.
ce noroc:)
Un om de o cutremuratoare luciditate. Si de o modestie monumentala.
Mare om. Zicea ca „Omul fara Dumnezeu, este ca un animal rational care vorbeste ce vine dinspre nicaieri si merge spre nicaieri”. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Am citit toata cartea lui Radu Preda si mi s-a intamplat un fenomen nemaintalnit in cazul meu – am o abordare existentiala total rupta de sfera religiei ca forma de expresie a crestinismului biblic in care Tutea a gasit formula revelatoare … imi provoaca un real dezgust sa imi reamintesc de dogma crestina sub diverse forme, nu a fost vorba nici macar de un „divort” intelectual intre mine si religie in general, ci de o antipatie irationala as spune, inca de la inceput.
Totusi Tutea face ca aceast abominabil dogmatism sa sune PLACUT.
As indrazni sa-l consider un militant al crestinismului mult mai redutabil decat … aproape orice personaj biblic.
Poate din cauza ca este EL intrutotul fara retineri si asta SE VEDE.
foarte interesant