Interviu cu Paul Lăzărescu, fost director al cotidianului “Dreptatea” şi “Cotidianul”, prieten din copilărie cu Adrian Marino
L-aţi cunoscut pe Adrian Marino în urmă cu vreo şase decenii. De ce credeţi că astăzi a ajuns atât de interesant?
„Trăim într-o Românie care categoric
nu este a noastră”, Adrian Marino
Mă bucur că şi după plecarea lui la cele veşnice provoacă dezbateri. Prin structura sa sufletească, prin educaţia şi formaţia sa ulterioară a fost un adevărat savant. A muncit enorm. Tot timpul era ocupat doar de munca lui. Dar şi interesat de viaţa socială. Poţi comanda „Viaţa unui om singur” aici. Cum l-aţi defini?
A fost un ideolog proeuropean. A luptat întotdeauna, indiferent de vremuri politice, pentru libertate şi dreptate socială. Era un iluminist întârziat. Toată doctrina lui pleacă de la neopaşoptism.
Era un liberal pur-sânge.
În sensul ideilor. Dar în 1945 era membru al TUNŢCD. Pentru opiniile sale a şi fost arestat.
Ce a făcut?
A încercat, împreună cu noi, după iulie 1947, să formeze o şcoală de cadre a PNŢ în care să se discute principiile de bază ale doctrinei noastre: democraţie desăvârşită, morală creştină, justiţie socială, patriotism luminat. Nici până astăzi nu s-au găsit documentele ideologice pentru care a fost şi el, alături de alţii, arestat.
Cum l-aţi cunoscut?
În anii de liceu, la Iaşi. Marino scria înainte de 1944 la Jurnalul literar al lui George Călinescu. Şi mergeam împreună cu el la cursurile de la Universitate ale acestuia.
A ajuns asistentul profesorului.
Da. În compendiul de istorie al literaturii, Călinescu scria atunci despre Marino: “ E mai ales un eseist, curios, mare scotocitor de cărţi, cu un stil intelectual de expresie livrească .” Nu a stat mult la catedră.
Când s-a despărţit de Călinescu?
În Tribuna poporului, George Călinescu i-a făcut un portret negativ, foarte negativ lui Iuliu Maniu. S-au despărţit rapid din incompatibilităţi ideologice. Lui Marino nu-I plăcea oportunismul politic şi compromisurile pe care le făcea cu comuniştii.
În „Viaţa unui om singur,” Marino scrie că se bucura de o opulenţă sfidătoare.
Cât se poate spune…era totuşi profesor la Universitatea Bucureşti. Avea tablouri. Cumpăra mobile stil, birouri mai speciale de la foştii burghezi.
Două destine diferite. Unul s-a predat comuniştilor, iar altul a făcut puşcărie.
Marino a fost arestat în 1949. După o perioadă grea de anchetă la Ministerul de Interne, am stat în aceiaşi cameră
cu el la Jilava.
Aţi scris texte duşmănoase. Aţi fost arestaţi pentru ideile dvs nu pentru fapte penale.
Atunci tot ce era împotriva ordinii comuniste era o infracţiune penală.
Cum se purtau anchetatorii?
Aveam un regim extrem de dur şi de sălbatic. Luam bătaie pentru nimic.
Speranţe?
Evident. Eram tineri. La Curtea Marţială noi tineriii ţipam la gardă: „Nu ne puteţi ţine cât putem noi sta”.
În ce închisori aţi fost?
Aiud, Canal, Baia Baia Sprie…
Aţi fost mereu împreună cu Marino?
După judecare ne-am despărţit. M-am revăzut după 1964.
Câţi ani de puşcărie aţi făcut?
Eu am stat şapte ani. El a avut zece ani condamnare plus domiciliu obligatoriu. A stat 14 ani în inchisoare.Ne-am revăzut în Bucureşti. S-a căsătorit la Cluj. Purtam corespondenţe. Am un teanc de scrisori de la el.
Scria din primul număr al ziarului “Dreptatea’, tribună de luptă împotriva comunismului.
Era cineva în PNŢCD. Era şeful departamentului de ideologie, înaintea lui Ţepelea.
La sfârşitul vieţii nu s-a mai considerat ţărănist.
După moartea lui Coposu nu s-a prea mai implicat.
Citesc din “Dreptatea”, 26 februarie 1990, un comentariu despre instituţiile culturale libere, semnat Adrian Marino. “Libertarea constă nu numai a scrie ce vrei, ci să nu fii obligat să scrii ceea ce nu vrei”. Un principiu total liberal
Da. Avea principii clare despre dreptul la liberă expresie, la apartenenţa noastră ca naţiune la concertul European, era un promotor al competiţiei libere.
De ce şcohează azi?
Pentru că ideile sale sunt şi azi diferite de ale majorităţii.
Articol, 2 martie 1990, “de ce mica proprietate?”. “Numai sacul plin stă în picioare. Numai cel avut are pentru ce să se bată.“
Poate că mulţi nu l-au înţeles. Dar avea dreptate. Tot ce a urmat i-a dat dreptate.
De ce nu iesea mai des la televziuni?
Era la Cluj, o fire mai singuratică. Extrem de modest. Nu era interesat de publicitate. Deşi recunoştea că nu se pot promova operele fără publicitate.
De ce nu ieşea mai mult în Agora bucureşteană?
Erra un rationalist. Se opunea curentului de gândire al intelectualităţii de aici. Nici nu era agreat de ei, de cei care făceau canonul literar.
A trăit prea devreme pentru România europeană?
Asta n-aş putea spune. A fost un om care n-a fost înţeles datorită modului de gândire al majorităţii, cu multe sechele ale comunismului. Era disperat de superficialitatea scriitorilor români. Obişnuia să spună că “o cultura care se manifesta în general prin publicistică, vrând, nevrând efemeră, nu poate fi o cultură adevărată”.
Prea multe găşti în literatura noastră?
O trăsătură balcanică….
Dacă nu ar fi existat comunismul ce ar fi fost Marino?
Tot ce este si astazi.
Amintiri despre ultima întâlnire?
Avea dureri în mână, prostate îl supăra, avea sonde…mintea îi era clară până în ultimul moment. Ultimul capitol din “Politica şi cenzura” l-a scris înainte de a muri. Iată ce dedicaţie am primit: “Lui Paul, O carte în care se va regăsi cu toate iluziile, speranţele si decepţiile noastre într-o Românie care categoric nu este a noastră. Omagiu amical”.
Dar cea din: “Evadări în lumea liberă”?
“Lui Paul, om de mare fidelitate în idei, convingeri şi prietenii, puţin cam izolat (ca şi autorul acestei cărţi) într-o lume care nu corespunde idealurilor noastre pe nici un plan.”
Mi-ar fi plăcut foarte ca oameni ca Adrian Marino chiar să fi făcut parte din informatorii sau ofiţerii de elită ai fostei Securităţii. Era cred nevoie de indivizi de talia şi calitatea lui intelectuală acolo. Cu certitudine nu s-ar fi întâmplat atâtea lucruri odioase. Iar dacă, cumva Securitatea l-a folosit pentru relaţiile de afară bine a făcut. Aceasta nu-l inculpă pe Marino, ci exonerează întrucâtva această structură, şi mai degrabă arată o anumită voluptate, în prezent, a contemporanilor lui Marino, a celor taxaţi de el, de-a-l macula cumva pentru opiniile ltranşante din acest jurnal
D-nei Terezia, alias ganditor postdecembrist.. Marino a gustat doar din inchisoriile comuniste, nu din ideologie sau manifestarea sa. Consider o blasfemie la adresa regretatului Marino sa speculezi o eventuala colaborarea a sa cu acultura si apoliticul comunismului.