Dacă românii ar fi conştienţi de faptul că în librării, alături de tone de maculatură, se vinde şi aur la preţ de hârtie, ar alerga să se împrumute de la rude sau de la vecini pentru a-şi strânge o comoarî cât mai serioasă. În librării se vinde aur la preţ de hârtie, şi totuşi oamenii nu se îngrămadesc să îl cumpere. Asta pentru că nimeni nu le deschide ochii.
Cărţile duhovniceşti sunt aur curat, dar asta numai pentru cine este în stare să le înţeleagă valoarea. „Ce folos să dăm atâţia bani pe cărţi, când după ce le citim nu mai avem ce face cu ele?”, se întreabă unii, preferând să îşi înghesuie rafturile din biblioteca preferată, căreia i se spune frigider.
– Părinte, din ce în ce mai puţină lume citeşte astăzi. Există o criză a cărţii. Care credeţi că sunt cauzele ei?
– Cei cincizeci de ani de comunism, în afară de lucrurile materiale bune, au avut în vedere distrugerea spiritului uman, adică a sufletului. Un mijloc a fost distrugerea fondului religios de carte creştină. Ştim prea bine că atunci cărţile circulau din mână în mână la creştinii mai evlavioşi, pentru a mai cunoaşte ceva din tainele lui Dumnezeu. Într-un singur sat existau două-trei Biblii la parohie, care circulau din mână în mână; sau mai avea în sat Psaltirea nu ştiu care babă uitată de vreme, care-a ţinut-o în ieslea de la vacă sau în podul cu fân, ca să nu i-o găsească dihoniile comuniste şi să nu i-o ardă.
– Ce s-a întâmplat după revoluţie?
– Ei, dupa revoluţie, ca în orice stat de drept, liber şi democratic, cum consideram a fi şi ţara noastră, a început libera manifestare a cultului creştin-ortodox. Biserica naţională cuprinde 80% dintre români. Tipografiile, instituţiile de misiune biblică, laice sau bisericeşti, au început să scoată cărţi religioase care au ajuns la tineri şi bătrâni. Dar s-a uitat următorul lucru: nu citirea cărţii era problema cea dintâi a creştinului, ci explicarea acelei cărţi. Ar fi trebuit ca, în momentul in care a apărut o carte religioasă, fiecare preot de parohie să o ia şi să-i facă prezentarea: cateheza generală a cărţii, fondul şi cuprinsul învăţăturii respectivei cărţi, rolul şi folosul citirii ei.
– Daţi-ne un exemplu…
– O să vă spun un lucru concret, trăit şi văzut cu ochii mei aici, la mănăstire, la Bârnova. În anul 1991, când s-a deschis mănăstirea, oamenii din acest sat erau nişte creştini simpli şi necunoscători. Nu se ştia în casă decât de-o icoană într-un colţ, de un păhărel cu trei grame de ulei şi o feştilă făcută dintr-un dop de la sticla de ulei şi de o cărticică de rugăciune sau de un caieţel scris de mână, în care existau „Tatăl Nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50″…
Când am deschis mănăstirea, nu ne-am ocupat direct de cărţi, fiindcă aveam cu totul alte probleme; am delegat o creştină care a luat legătura cu editurile din Bucureşti, din Iaşi şi de pe unde mai era carte religioasă. Ea venea în fiecare duminică la mănăstire, îşi scotea toate cărţile pe o masă mare în pridvor, iar la altar explicam fiecare carte în parte timp de zece minute înainte de predică sau după predică, ce este frumos în ea şi ce este de folos în ea. Dacă umbli acum în tot satul sau în toată comuna şi în toate împrejurimile astor sate de oameni simpli găseşti că au câte un paraclis de câte douăzeci de icoane, au candele, au „Proloagele”, „Vietile Sfintilor”, „Mântuirea păcătoşilor”, „Războiul nevăzut”. Să vezi câtă râvnă, câtă frumuseţe şi dulceaţă e descoperită de creştin în lumea cărţii, atunci când are cine să prezinte fondul religios de carte.
– Credeţi că acum avem de-a face cu o stare de anormalitate datorată lipsei de lectură?
– Nu este o stare de anormalitate lipsa de citire a cărţii, ci este o stare de normalitate; o să rămâneţi mirat de ceea ce vă spun. Mergeţi prin mănăstiri şi o să găsiţi monahi, preoţi, ieromonahi care au biblioteci întregi, dar care nu deschid o carte. Sau ţin o predică la amvon din ceea ce le trece prin stomac sau le sare din zbor pe la ureche din mass-media, numai din fondul religios de carte, nu.
Mergeţi la unele hramuri unde participă marii prelaţi ai Bisericii şi veţi asculta predici politice neroditoare şi, nu o spun din răutate, nici măcar nu se vorbeşte de fondul sărbătorii in sine. Mergi la un hram unde vin mii de oameni, cum e Nicula, Putna, Neamţu, şi asculţi o predică unde se ţin lozincarii de mulţumire de câte 10-15 minute, de către fiecare cap al bisericii în parte, când s-ar putea mulţumi într-un singur cuvânt: „Mulţumim tuturor participanţilor, cu şi fără nume, din toate părţile şi din toate colţurile”. Dar hai să vedem şi ce înseamnă Înălţarea Domnului, ce are la fundamentul ei, ce înseamnă Naşterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului, ce înseamnă Sfânta Treime, Schimbarea la Faţă, ce înseamnă Pogorârea Duhului Sfânt etc.
Se vorbeşte la modul academic, într-un limbaj extraordinar de sofisticat, datorat doctoratelor şi studiilor superioare, dar nimeni nu se implică şi nu vrea să se coboare la nivelul de pastoraţie sătesc, normal, deoarece cei mai mulţi dintre cei care sunt de faţă nu sunt miniştri, senatori, parlamentari, directori sau ingineri, ci sunt creştinii de rând care nu fac altceva decât să mânuiască sapa, plugul, ciocanul, dalta. Nu sunt oameni instruiţi în a asculta lucruri înalte. Mi-a plăcut cuvântul părintelui Teofil Paraianu: „Teologia înaltă cu cuvinte sofisticate înseamnă ateism şi lipsă de credinţă”.
– De ce spuneţi lucrul acesta?
– De ce spun lucrul ăsta? Cu fondul de carte pe care il deţine la ora actuală România, în aceşti douăzeci de ani de democraţie, ar trebui ca la baza culturii româneşti actuale să existe un abur de tentă religioasă şi un abur de isihasm contemporan, în duhul Sfinţilor Părinţi. Numai Filocalii s-au tipărit în câteva ediţii, Vieţile Sfinţilor în câteva ediţii, ca sa nu mai vorbim de sfinţi ruşi, greci, bizantini etc., numai să vrei să citeşti. Dar nu se obişnuieşte să se mai citească; starea de normalitate vine acum de la cultivarea prin internet, prin calculator, prin televizor, prin ziare, reviste, radio, muzică şi pierderea vremii.
Nu se mai stă în bibliotecă, la studiu, la cercetat, la aprofundat câte un text prin analiză, la subliniat câteva idei principale sau de valoare dintr-o carte religioasă, pentru că nu are cine. În plus, un lucru de care trebuie să ţinem cont, atât în viaţa laică, cât şi în cea clericală, este formalismul religios al intelectualului teolog care nu stă să-şi facă activitatea pastorală. Informaţia pe care o primeşte de la institutul pe care îl absolvă nu este din învăţătura Sfinţilor Părinţi, din învăţătura patristică şi filocalică; este numai dintr-un fond sec de carte, care are la bază scolasticismul, adică formule, idei, păreri despre Dumnezeu.
Ca sa nu mai vorbesc despre manualele de psihologie, de metodică, de omiletică, ce te învaţă să faci o predică. Dar din ce să vorbeşti, daca tu nu citeşti o carte, ca sa ai şi miezul, adică fondul, ca să-l legi conform omileticii şi cateheticii. Se vorbeşte cu un limbaj de lemn.
mai mult pe crestinortodox.ro
Am descoperit de curand timp literatura ortodoxa si nu ma mai satur de ea. A fost o revelatie! Niste rieteni mi-au imprumutat primele carti, acum caut sa cumpar si eu de la librariile specializate, de la manastiri si caut sa le recomand si altor prieteni. Sunt carti ce te fac pur si simlu mai bun, ca sa spun cat mai pe scurt, dar ar fi multe de spus. Cititi-le, o sa va faca fericiti!