De Marius Ghilezan
Dacă Intrusul lui Marin Preda este un roman al neadaptării la comunism, Rădăcina de bucsau a lui Ovidiu Nimigean este cel al ratărilor în tranziţie. Cu o căsnicie destrămată şi o mamă bolnavă, Liviu, antieroul, descoperă efectul de tunel al zădărniciei într-o lume complexă, plină de complexaţi şi de veleitari. Plecat să-şi îngrijească mama de la ţară, autorul descrie cu mult talent literar drumul tragicului spre efemer, pe cel puţin două planuri. Unul al curăţirii de sine – prin sacrificiu – şi al doilea al regăsirii esenţelor tari din spaţiul devenirii. Volumul de aproape cinci sute de pagini nu este un simplu elogiu adus mamei care „parcă prezidează o lume de spectre” sau vreo tălmăcire a disgraţiei suferinţei prin graţia unei împăcări de sine. E un roman complex, scris într-o criptostilistică a descompunerii care portretizează exemplar o lume a pierzaniei.
Până şi titlul e înadins ales. Unii zic plantei ornamentale buxus, alţii bănuț, bănuței, merișor, pospang. Nimigean a ales un regionalism: bucsau.
În subtext, am prins detaşarea unui supravieţuitor care nu şi-a negociat principiile, nu a abdicat de la crezul său, fiind mai presus decât lumea bicisnică ejaculată din comunism (ca să folosim un termen vanghelist). Dialogurile dintre Liviu şi prietenii săi arată profunzimea unei lumi drepte care, în ciuda nevoilor de zi cu zi, nu s-a predat. Nevrozele personajelor sunt şi ale noastre. Decepţiile le împărtăşim. Şi Liviu, ca şi noi, are aceleaşi întrebări retorice. Prietenii lui nu au colaborat cu Securitatea (aici trimiterea e clară n.a.) Personajul principal către Artemiu, zis Popul: „dacă acceptai să colaborezi cu ei, acuma ai fi ori milionar, ori pe undeva prin diplomaţie, ăştia au avut grijă de ai lor”.
„Ce caută Manolescu la UNESCO, ce a înlesnit, la vârsta grădiniţei, cariera spectaculoasă a lui Mihai Răzvan Ungureanu?” A fost şi el ca şi noi în Piaţa Universităţii? Mirările lui obiective împărtăşesc stările noastre de perplexitate. Ce am visat şi unde s-a ajuns? Liviu, cuprins de febra salvării mamei, nu vrea să audă de intelectuali, de scriitorime de „activismul alimentar” al lui Cristian Pârvulescu sau al lui Victor Alistar.
Din alt registru, cel scenografic, ceea ce a reuşit cinematografic Cristi Puiu prin Moartea domnului Lăzărescu a izbutit Ovidiu Nimigean prin Rădăcina de bucsau. Spitalul de vai de lume, unde moartea coabitează cu viruşii, cu doctori prost plătiţi şi medicamente aduse de acasă, mâncare sleită, toate compun fondul care agravează boala nu o vindecă.
Scriind despre această operă, nu ştiu de ce mi-a sărit gândul la Elogiul mamei vitrege, poate că e vorba tot de o iubire, dar una interzisă, pe când cea a lui Liviu din Rădăcina de bucsau este una creştină. Ambele cărţi, atât a lui Vargas Llosa, cât şi cea a lui Ovidiu Nimigean, duc sentimentul afecţiunii spre profunzime. Poate pentru că extremele se atrag. Ambele judecă bine lumea.
Rădăcina de bucsau ar fi putut fi o frescă a lumii profunde, dar nu este, ar fi putut fi un mare roman al desprinderii de textualism, dar nu este, ar fi putut fi o Sagă dacă nu i-ar lipsi personajele şi interconexiunile, dar nu este. Totuşi, de ce am citit acest roman? Pentru că spune totul despre tranziţia românească. De ce Clara, inimoasa traducătoare spaniolă, s-a pus să o recompună în limba lui Cervantes? E pentru că e vestică, tânără şi neliniştită, găsind în paginile cărţii o lume necunoscută, în care moartea pândeşte de după colţ.
De acelaşi autor
Nanabozo. Cu patru ecouri grafice de Alina Săruleanu
Adauga in cosul de cumparaturi.
Felicitari pentru tema,