De Marius Ghilezan
Balcanismului literar, profesorul român Octavian Soviany i-a plăsmuit un personaj ieşit din canon: Kostas Venetis. Posedat fără a fi educat, cu viaţă de pripas, livrat pidosniciei chiar din inima ascetismului: mănăstirea, la vârsta altoirii visurilor ajunge un curlangiu de profesie, steril la sentimente, închinat fără de voie viciului. Întâmplările şi psaltirea arvunindu-i viitorul lumii tenebrelor, cu spolieri aristocratice, în care a trăit sub forma unui obiect de unică folosinţă. N-a preţuit, deci nici nu a încercat vreodată, împreunarea fizică normală.
Kostas îi declară undeva tânărului său discipol (la sfârşit ajuns scrib) în ale vieții și ale cărnii, cel care i-a fost la început ispită, apoi trup şi târziu „iubită” că ,„pizda femeii duhnește a gropniță”. De la călugăriţa Agapia, prima sa fantasmă preacurită, până la hangiţa româncă siluită pe din dos, nicio femeie nu i-a provocat malahia prin tandreţuri. „Mie fututul din ură mi s-a părut mai presus decât fututul din dragoste”. În întreaga sa viaţă şi-a duşmănit partenerii sexuali, chiar dacă aceştia i-au declarat, precum Manoil, „iubire veşnică.”
Plecat dintr-o mănăstire ortodoxă din Grecia secolului XlX, cu Yussuf ce iubea pidosnicia, la Stambul s-a dedat plăcerilor cărnale, mânuirii zarurilor, devenind cioflingar. După dispariţia pe frontul Balcanic a protectorului turc, a fost luat de un ofiţer al oastei române şi dus la Bucureşti, unde cel din urmă avea un birt. Binefacerilor lumeşti ale lui Calonfir, i-a răspuns cu sodomia pe patul morţii. „L-am futut îndelung, cu toată ura de care era în stare inima mea împietrită şi şi-a dat sufletul puţin înainte să mă slobozesc, scoâând pe cur un râu mare de sânge.” O scenă ca de Kusturica s-a petrecut când Iorgu a adus enoriaşii să cânte moliftele Sfântului Vasile cel Mare, iar el în spatele uşii zăbrelite o poseda pe hangiţă, nimeni alta decât soţia ocrotitorului de altă dată.
Pierzând la cărţi, a ajuns sluga lui beizadea Mihalache, un personaj malefic, în umbra marilor conspiraţii ale vremii. Din poziţia de urmărit pentru crimă, colinda lumea, împreună cu secretarul stăpânului, devenit noul iubit. Aşa l-a cunoscut pe prinţul moştenitor al Coroanei habsburgice. Sfârşitul – ca un nou început – l-a găsit la Veneţia, împreună cu discipolul său.
Viaţa lui Kostas Venetis nu este doar o carte de memorialistică, din care sar alte şi alte poveşti, de parcă nu se mai termină malahia de portrete, ştremeleanguri şi învârtoşeli epice de ţi se zburleşte pielea pe ceafă şi nu numai. E o construcţie în straturi din care izbăveşte Omul, deposedat de simţăminte şi porniri creştine. O antifiinţă cu puteri luciferice.
Citind, cu răsuflarea tăiata, ai senzaţia că pătrunzi în alteralitatea Gropii lui Eugen Barbu, dar nu e aşa. Atâta zbucium autodistructiv nu a încăput în nicio o altă carte de la noi. Amintirea volumelor copilăriei, a petrecerilor pidosnice din Ochii jupâniţei, celebra carte a Rodicăi Ojog-Braşoveanu, pălesc în umbra Adonisului sodomit.
Kostas Venetis este un antierou care nu suferă comparaţii nici cu Gurabardhi al lui Kadare, cu o viaţă legată de kanun, nici cu Zorba Grecul care îşi termină în dans, visare o viaţă de iubire neconsumată. Kostas Venetis devine prin măiestria şi determinarea autorului român un eminent simbol al desfrâului oriental, existent, dar nemărturisit.
Literatura orientală s-a îmbogăţit deci cu un personaj de-o reală forţă. Kostas Venetis e antieroul de care n-am prea avut parte de la scrierile lui Gogol încoace. El s-a născut dintr-o obsesie a autorului care a şi mărturisit că „la început s-a făcut din umbră trup şi apoi poveste”. Şapte ani i-au trebuit lui Soviany pentru a distruge toate legatarele moraliste ale unui spaţiu autosacralizat, dedulcit la relele pământului sub fard creştin.
Chiar şi după o sută de ani, când locurile devenirii lui Kostas Venitis s-au mai europenizat, ajuns la o oarecare notorietate, tot ar fi afurisit şi azi cu prapurii din dotare şi bătut cu pietre pentru sodomie (păcat că preţul cărţii e uşor cam pipărat.) Scapă cartea de pudibondismul criticismului salonard?
Boierii de altă dată sunt ca şi boierii de azi. Bunica mea zicea „ferească-ne, Doamne, de Burghezia roşie!” Textul poate fi citit şi ]n matricea corupţiei de azi: „Aveam să aflu din gura boierului, că întreaga agoniseală – a lui şi a neamului său – era dobândită prin jaf şi prin tâlhărie. Truda unor clăcaşi, care nu puteau să-şi câştige nici măcar boţul rece de mămăligă, bănuţul văduvei şi moştenirea orfanului, silnicia, omorul, făptuit ba cu pumnalul, ba cu otrava, trădarea şi viclenia stăteau la temelia averii lui beizadea Mihalache.” Schimbaţi câţiva termeni şi veţi găsi pricina îmbogăţirii unora şi sărăcia multora.
„Puterea nu stă la vedere, ci se află ascunsă -câteodată sub o redingotă ministerială, dar şi mai adesea sub o zdreanţă de cerşetor.” Sublim.
Octavian Soviany s-a născut la 23 aprilie 1954 în Braşov, a absolvit Facultatea de Filologie din Cluj şi a făcut parte din redacţia revistei Echinox. Debutează în 1983 la Editura Dacia cu volumul de versuri Ucenicia bătrînului alchimist.
A colaborat de-a lungul anilor la principalele reviste din România cu poezie, proză şi critică literară. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1995. Printre volumele sale de versuri se numără: Cartea lui Benedict (Ed. Vinea, 2002), Alte poeme de modă veche (Ed. Pontica, 2004), Scrisori din arcadia (Ed. Paralela 45, 2005), Dilecta (Ed. Cartea Românească, 2006) şi Marii oameni ai revoluţiilor (ediţie samizdat, seria no name, 2009). A mai publicat romanul Textele de la Monte Negro (Ed. Pontica, 2003), teatru (Cinci poeme dramatice, Ed. Palimpsest, 2005) şi critică (Textualism, postmodernism, apocaliptic, vol. I, 2000, vol. II, 2001, Ed. Pontica; Apocaliptica textului, Ed. Palimpsest, 2008).
A obţinut trei premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru poezie şi critică (1994, 2001, 2008). A fost tradus în franceză, spaniolă, engleză, germană, maghiară, polonă, italiană, slovenă. Mai multe informaţii pe blogul personal al autorului: www.octaviansoviany.wordpress.com
Adauga in cosul de cumparaturi.
Salut, sunt Venetis
Kostas venetis,
Am starnit furia!
Ghimizdroc nascut in genunea colonului, din searbada impreunare intre urina si excremente
sunt un cinic hybrid trans-autarhic de bos taurus si tzatziki.
Transcend pe Bonaparte si nu reusesc, rational, sa ma deşert in mintea ta, cititor pălăurat, ce ai putea avea impresia ca ma poti poseda cu una cu doua, vazandu-mi iconul auctorial intr-o dupamiaza linistita, cu un pahar de urina calda alaturi si chitinoase eurygaster integriceps rontaind viguros.
Transigent, pot totuşi exista pentru ca, vezi, nu am nimic de pierdut: nu am familie, nu am iubit, nu am ţel in viata; de aceea fiinta mea nu poate fi trebuincioasa in vreun fel. Nimanui. Nici chiar Mosad-ului sau CIA-ului sau MI6-ului. Pentru ca desi pot teroriza, nu am pentru ce sa fac acest lucru.
In turpitudinea existentei mele sunt fara noimă; sunt ca un toron pretensionat in istorie de gheara unui autor pălăurat si sunt gata sa explodez, sa va improsc cu pidosniciile nefiintei mele de temut, sunt un declansator, sunt valiza atomica, sunt butonul rosu, feriţi-va, am aparut!
Nu pot pleca atat de repede cum si-ar putea amăgi aleanul unii, pentru ca gravez holografic, in mintea ta, paiul imens al falusului meu viril, iţi înnod neuronii si te fac sa-ţi doreşti sa nu ma fi citit/cunoscut/penetrat vreoadată; acum e prea tarziu, ai furat-o, wellcome in the club! urăşte-mă cat poti, dar, realizeaza acest lucru hidos: nu ma mai poti sterge, decat daca te dilesti pe tine, îţi dilesti hardul si te resetezi. Cum poti face oare acest lucru? Intreaba-te si raspunde-ti INAINTE sa ma cunosti. Daca rupi sigiliul iti asumi consecintele si nu raspund de nicio pierdere provocata direct sau indirect tie sau persoanelor dragi tie. Daca dupa ce ma cunosti devii nevropat, nu am nicio vina.
Hai sictir la toti, si mi-e ciuda ca v-am st’rnit…frumuşeilor!