„Cartea despre demintate” nu are autor, dar are personaje de legendă. Volumul oferit cu atâta delicatese de un seamăn de-al nostru conţine file de poveste din viaţa haiducilor pe care nu i-am învăţat în şcoală. Rezistenţa din munţi contra ocupantului sovietic are memorie, dar nu-i dă nimeni vizibilitate. Şi aici gratitudinea anonimului e comparabilă cu cea a apostolilor care au dus mai departe crezul. Dacă sfinţii bisericilor din satele româneşti au figuri cunoscute, pictorii rămân mereu anonimi. Poate blogherul meloman, exasperat de surzenia contemporanilor săi, a compus această Simfonie a V-a pe un C minor al tristeţii şi melancoliei, doar pentru a se întreba asemenea marelui urmaş al lui Mozart, de ce?…de ce?…de ce? Trei bătăi dure pentru exasperantul mi bemol al şoaptelor ce ar trebui să se transforme, ca-n Verdi, în tunet.
Poate fi descărcată aici!
Suntem un popor nefericit, nu pentru că ne-au plecat copiii spre o lume mai bună, ci pentru că nu ne-am descoperit încă martirii, zidiţi la temelia autostrăzilor sau uitaţi în gropile comune.
Grecii trăiesc din mituri pentru că la un anumit timp cineva a ştiut să mărturisească. Şi evangheliile au fost scrise după 160 de ani. Noi încă nu ştim să ne recuperăm memoria recentă. De ce? Tentaculele bestiarului comunist ne-a extirpat acest al şaselea simţ, cel al demintăţii sau nu ne-am eliberat încă din tentaculele caracatiţei Securităţii?
„Cartea despre demintate” este antidotul. E vitamina necesară recuperării organismului nostru social, îmbolnăvit de un mediocru virus ce nu se mai lasă dus din mentalul colectiv: frica.
Autorul anonim, la fel ca orice bun creştin, oferă soluţia, fără a cere nimic la schimb: Recuperarea Memoriei, ca o terapie.
Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat la neputinţă, la veşnică robie. De aceea recomand această partitură întremătoare pentru cei care se mai întreabă cine suntem.
E trist că semeni de-ai noştri îşi caută modele printre hipsterii vremurilor şi divele care inundă ecranele.
Dacă baloanele de săpun îşi au asemenea fluturelului existenţă limitată, oameni ca Elisabeta Rizea vor dăinui, atunci când va veni adevărata revoluţie a bunului simţ.
„Cartea despre demintate” ne învaţă cum să rezistăm apărându-ne principiile. Ea este şi în ghid de supravieţuire prin tenebrele prezentului.
E tristă, dar nu incurabilă, uitarea. Să treci cu bolidul peste gropile comune, fără a te mustra conştiinţa e doar pentru că, vorba autorului, nu ştii!
Nu ştii că poporul român a avut eroi ca Teodor Şuşman, Lucreţia Jurj, Spiru Blănaru, Gavril Vatamaniuc, Ion Gavrilă Ogoranu, Nicolae Pop, dispuşi la jertfă doar pentru că nu au putut pactiza cu Necuratul, care nu era Nabucodonosor, doar ciuma roşie.
În timp ce oamenii săraci cu duhul pactizau cu duşmanul, aceşti martiri ai neamului, pe care bine îi denumeşte autorul “haiduci”, nu “partizani,” au preferat retragerea în munţi retragerii în disperarea cazonă. Înarmaţi precum Gheorghe din iconografia creştină au aşteptat Goliatul care n-a mai venit. Nu e vina lor că americanii au semnat un ruşinos pact pe un şerveţel într-o Ialtă mai urâtă decât moartea.
Mulţi semeni de-ai noştri preferă pârtiile de schii de la Clermont–Ferrand, urmele Oracolului din Delfi, plajele mediteraniene sau închinăciuni la moaştele sfinţilor catolici, uitând că în munţii de acasă sunt urme de martiri nedescoperite.
Uitarea cade ca o ceaţă. Mi-e frică de vrednicia copleşitoare a întunericului şi de aceea implor semenii mei să se aplece măcar la un capitol din carte şi să le spună şi celorlalţi că există probe ale sfinţeniei poporului român.
Puţinii conaţionali care îşi mai petrec vacanţele prin România nu ştiu că în drumul de la Sighet spre Mănăstirea Rohia, undeva pe dreapta, e Troiţa ridicată în memoria lui Nicolae Pop, un drept printre popoare. Câţi cunosc misterul din Şleagul lui Tcaciuc? Câţi mai au răbdare să asculte ecoul din Preluca Grofului şi Cracii Prislopului, mărturia naturii că din turla bisericii a fost împuşcat un creştin?
Dintre bănăţenii mei câţi au auzit de povestea românului din Teregova, salvat de la moarte de Biblia pe care o ţinea la piept?
Vitaminele pentru doza de mândrie naţională se găsesc în carte. Oferită gratuit. Cât de inspirantă poate fi vorba Lucreţiei Jurj: “pentru ei am vorbit, nu pentru mine. Am vrut să-i scot dintre cei morţi şi să-i aduc printre cei vii”. Pilda ei poate fi molipsitoare pentru viitorimea care sigur se va reîntoarce la rădăcini.
N-au fost decoraţi Gavril Vatamaniuc (87 de ani), Teodor Suciu (86 de ani), Aristina Pop-Săileanu (80 de ani), Ion Ilioi (81 de ani) se plânge autorul. Martirii nu au nevoie de panglici omagiale pe hârtii parfumate, doar de dreptul la Memorie. Şi să nu uitaţi vrerea sfinţilor închisorilor: “Nu ne răzbunaţi!”
Leave a Reply