M
arius Ghilezan Lăudabila iniţiativă a Sandrei Pralong de organizare a tinerilor şcoliţi în Occident într-un grup numit „Noii paşoptişti“, prin lipsa unui program coerent şi a unei misiuni clare de grup, riscă să rămînă în cadrul facil şi avitaminos al şuşanelelor dîmboviţene. Românii se înfierbîntă repede, dar se răcesc de grabă, atunci cînd trebuie să purceadă pe drumul anevoios al acţiunilor riguroase. Urmărind site-ul www.noiipaşoptisti.ro, nu am găsit nici un reper, nici o vorbă despre cum ar arăta grupul pe cale de constituire. Ce vor Noii Paşoptişti? Mici referinţe istorice, care nu ţin nici măcar locul unei arcade în timp, ocupă un spaţiu modest. Nu aş dori să critic nici donquijotismul unei doamne obişnuite să lanseze teme vizionare, dar neaplicabile stabilimentului cultural românesc, nici dezinteresul majorităţii tinerilor şcoliţi pe afară, pentru implicare în proiecte vizionare în ţara lor de baştină. Nu urmăresc să fac un studiu antropologic al predispoziţiei acestora pentru angajarea în „multinaţionale“, nici să amintesc eşecul politic al Uniunii pentru Reconstrucţia României, partid condus de Cosmin Alexandru, orientat şi pregătit de NDI după regulile stricte ale multi-level-marketingului.
Ce urmăresc Noii Paşoptişti? Nu mi-e clar. Să reinterpreteze istoria naţională, să se lupte cu vampirologii occidentali pentru drepturile lui Vlad Ţepeş sau să ia – ca temă de inspiraţie – predispoziţia tinerilor de acum un secol şi jumătate pentru cultivarea valorilor europene? Momentan, nu avem certitudini. Nici un participant la sindrofia culturală de la Palatul Ghika, de zilele trecute, nu m-a lămurit ce-i mînă pe ei în luptă.
Iniţiativa ar putea fi interesantă şi coagulantă pentru mulţi dispersaţi (puteţi citi şi disperaţi) care îşi caută o identitate de grup la întoarcerea în România. Să nu uităm că paşoptiştii veritabili au fost primii care au promovat dezbaterea de idei. Iluminismul şi Realismul incipiente, Romantismul, Clasicismul au avut prilej de expunere şi de luptă ideologică.
Dar, dacă paşoptismul l-a avut ca mentor ideologic pe Mihail Kogălniceanu, cel care a făcut posibilă afirmarea mişcării în Dacia literară, actuala generaţie nu se revendică de la nimeni.
Într-un pustiu de inspiraţie programatică şi în lipsa unei ideologii clare (nu ştiu de ce românii fug de ideologie), tinerii interesaţi pot da o fugă prin librării să caute scrierile „paşoptistului întîrziat“ din ultimele două decenii: Adrian Marino.
În Viaţa unui om singur, recent apărută la Editura Polirom, autorul schiţează proiectul de organizare a unei societăţi cît mai accesibile cu putinţă: „un liberalism esenţial, fundamental, atît politic, cît şi constituţional, nu o democraţie reinterpretată, redefinită, ci un liberalism clasic, burghez, care în România nu a funcţionat, de fapt, niciodată“.
Cu vreo zece ani înainte de Rob Riemen, Adrian Marino milita pentru o aristocraţie a spiritului, pentru o societate în care este încurajată clasa de mijloc.
Acest lucru ar fi un pionierat pentru România, o ţară care nu s-a eliberat încă de constrîngerile catastrofale ale totalitarismului de dreapta şi de stînga, în care elita intelectuală mai este obedientă mentalităţii feudale de tip profet-discipol-ucenic şi unde polemica de idei nu există, doar înregimentări în grupuri de interese şi polemici deloc cordiale, smetii, invective şi acţiuni de compromitere a tuturor celor care nu se aliniază.
Elita intelectuală, precum şi cea extrem de personalizată. Niciodată naţiunea română nu a reacţionat la o panoplie de idei, ci doar la una de lideri.
În aceste condiţii, iniţiativa Sandrei Pralong nu poate ieşi din spaţiul taclalelor interminabile, atît de plăcute românilor. Sau poate nici nu se vrea a fi altceva decît o Cafenea paşoptistă.
Comentariu apărut în Observatorul cultural, din 19 martie 2010.
Leave a Reply