Nichita Stănescu a intuit de tânăr ascunsele, dar uriaşele resurse ale limbajului poetic de a spune infinit mai mult decât stă scris pe hârtie. Cuvântul îşi poate transgresa semnificaţiile, poate sări peste umbra sa.
Liderul neomodernismului nostru epuizează Dicţionarul limbii române, nu pe întinderea, dar în adâncimea acestuia. El compune, din cuvintele pe care cu toţii le cunoaştem, necuvinte trase într-o limbă nemaiauzită, de o stranie frumuseţe.
„Eu sunt cel care pazeste poarta / ca nu cumva eu insumi sa fug”. (Lupta inimii cu sangele)