Premiul Nobel pentru Literatură, 1988
De Alexandru Cristian
“prin lucrări bogate în nuanţe când realiste, când ambigue, a realizat o artă narativă arabă care se aplică întregii umanităţi”.
Hicsoşii îşi întind mâna acaparatoare şi dornică de bogăţii şi cuceresc Sudul, astfel tot Egiptul este stăpânit de aceştia.Teba magnifica capitală devine centrul guvernării străine. În istoria lumii, popoarele au avut parte de cotropitori şi opresori dar puţine popoare mari şi glorioase au avut stăpânitori străini. Cel mai puternic popor din Antichitatea Orientală cade sub conducerea unui popor inferior din toate punctele de vedere. Mahfuz ne reliefează extraordinar această tragedie a cuceririi. Egiptenii, popor mândru până în zilele noastre, nu pot accepta să fie conduşi de „nişte păstori albi, cu bărbi mari şi murdare.” Înfrângerea armatei Egiptului este catastrofală, regele şi mulţi comandanţi cad pe câmpul de luptă.Familia faraonică se retrage în Nubia, în oraşul Napata de unde îşi pregăteşte încet o armată şi resurse pentru a recuceri teritoriul pierdut.
Noul rege Kamose îşi trimite prinţul moştenitor Ahmose în Teba ocupată cu misiunea de a recruta oameni pentru ţelul suprem, eliberarea. Acesta va lua înfăţişarea unui bogat negustor Isfinis însoţit de Latu, care este de fapt fostul mare şambelan al bunicului său faraonul Seqenenra, Hur. Cei doi reuşesc să stabilească o punte de legătură între Nubia şi Egipt şi redeschiderea graniţei pentru comerţ, din precauţie noii stăpânitori ai Egiptului au închis graniţa după cucerire. Prinţul Ahmose se îndrăgosteşte de prinţesa Amenridis care nu este nimeni alta decât fata guvernatorului Khanzar cel care l-a ucis pe bunicul său, Seqenenra. Dragostea lor este imposibilă deşi el este fascinat de ea. Tatăl său Kamose va muri într-o bătălie, el va deveni faraon şi va conduce armata egipteană către eliberarea pământului strămoşilor săi.Deşi învingător, iubit şi respectat de toţi dă dovadă de slăbiciune în faţa frumuseţii prinţesei, nu poate să o ucidă de aceea o face prizonieră. Până la urmă amândoi îşi mărturisesc dragostea, dar prea târziu drumurile lor erau trasate de istoria separată a popoarelor de care aparţin. Păstorii vor pleca în nord… el va rămâne în sud, cu gândul mereu la ea se va răcori în deşert iar ea se va încălzi în frigul din nord învelindu-se cu amintirea sa, Isfinis acel frumos negustor devenit faraon al Egiptului Unificat, purtând dubla coroană a Egiptului de Jos şi de Sus. Numai ea îl va şti pe acel negustor care i-a dăruit o inimă verde, el va ţine lanţul pe care-l va purta la gât, ea inima în care va privi şi va vedea chipul său.
Un roman care străbate gândul cu ideea iubirii, iubire de patrie, de neam, de părinţi, de strămoşi, iubire de religie, iubire între doi oameni. Iubirea dintre Ahmose şi Amenridis este imposibilă pentru că cei doi au o inimă mare, îşi sacrifică propria lor fericire pentru pacea şi liniştea popoarelor. Popoarele nu cunosc iubire, nu le interesează inimile oamenilor, au o inimă mare care pulsează cu un singur scop.
Fascinaţia Egiptului Antic l-a cuprins şi pe marele Naghib Mahfuz un scriitor numit de către critici un Balzac al lumii arabe, în opinia mea un Mahfuz al lumii arabe, cu o personalitate şi o scriitură unică. Un om care şi-a demonstrat dimenisiunea universală când a împărţit Premiul Nobel cu poporul palestinian, un om care ştie ce înseamnă suferinţa.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Foarte frumos scris