Naghib Mahfuz (Naguib Mahfouz, n. 11 decembrie 1911 – d. 30 august 2006) a fost un romancier egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988 şi autor al „Trilogiei din Cairo”.
Naghib Mahfuz s-a născut în vechiul cartier Gamaliy din Cairo, oraşul pe care l-a descris atât de des, în familia unui modest funcţionar de stat. Tatăl şi-a numit băiatul după numele medicului care a asistat la naşterea acestuia, Naghib Pasha Mahfuz (1882-1974). După studiul filosofiei la Universitatea din Cairo a lucrat pentru un timp în administraţia acestei universităţi iar în 1939 a devenit funcţionar de stat în Ministerul Cultelor. În timpul preşedinţiei lui Gamal Abdel Nasser, a fost director al Biroului de Supraveghere a Artelor şi al Fundaţiei pentru Cinematografie (1966-1968). În ultima parte a vieţii a activat în funcţia de consilier al Ministerului Culturii. A publicat, într-o carieră de peste 70 de ani, 34 de romane, peste 350 de nuvele şi multe scenarii de film.
În opera sa timpurie, din perioada 1939-1944, Mahfuz s-a străduit, pornind de la preocuparea cu vechiul Egipt, să promoveze afirmarea unei identităţi egiptene. După cel de-al doilea Război Mondial şi după căderea monarhiei în Egipt speranţa într-o eliberare de sub sistemul colonial britanic şi nemulţumirea faţă de antagonismele sociale grave au dus la orientarea autorului spre subiecte contemporane, prezentate în mod realist, cum a fost, de exemplu, în romanul „Străduţa Midaq” din 1947. „Trilogia din Cairo”, ciclul de romane din 1956-57 dedicat unei familii de negustori, îl face cunoscut în întreaga lume arabă.
„Paradisul copiilor” (1959), una din operele sale celebre, a fost interzisă în Egipt sub acuzaţia de blasfemie. Romanul este o parabolă a istoriei universale şi are ca subiect vieţile lui Adam, Moise, Iisus şi Muhammad, problematizând în acelaşi timp relaţia dintre credinţă şi cunoaşterea ştiinţifică. În 1989, după fatwa împotriva lui Salman Rushdie, teologul egiptean Omar Abdul-Rahman regreta faptul că Mahfuz n-a fost pedepsit pentru romanul său, deoarece o asemenea poziţie tranşantă l-ar fi descurajat pe Rushdie să publice „Versetele satanice”. Probabil în urma acestor declaraţii ale şeicului Omar, care azi este condamnat la închisoare pe viaţă în S.U.A., islamiştii au comis în 1994 un atentat împotriva romancierului, care avea pe atunci 82 de ani. Mahfuz a supravieţuit, grav rănit la gât şi nemairevenindu-şi niciodată pe deplin; mâna dreaptă i-a rămas paralizată. Romanul „Paradisul copiilor” a fost publicat în Egipt abia în 2006.
Alte cărţi ale autorului au fost mult timp interzise în ţările arabe, în urma angajamentului său în favoarea tratativelor de pace cu Israelul duse de preşedintele Anwar Sadat la Camp David. Doar odată cu acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, în 1988, Mahfuz a fost publicat şi în Orientul Mijlociu, el fiind deocamdată singurul scriitor de limbă arabă onorat cu acest premiu.
Mahfuz a devenit criptic începând cu deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, având numai astfel posibilitatea să-şi exprime atitudinea critică faţă de intoleranţa religioasă şi corupţia pe care le descoperise în societatea egipteană, rămânând totuşi un reprezentat al politicii culturale oficiale. În anii ´70, opera i-a fost îmbogăţită de elemente preluate din literatura suprarealistă şi absurdă. După atentatul din 1994, vocea literară a lui Mahfuz a amuţit.
În iulie 2006 starea sănătăţii i s-a agravat în urma unei căderi. A murit în ziua de 30 august 2006, în timpul tratamentului leziunilor sale într-un spital din Cairo, din cauza unui atac de cord. Pe data de 31 august 2006 a fost înmormântat la moscheea Al Rashdan din Nasr City, un cartier al oraşului Cairo, cu onoruri militare.
De Naghib Mahfuz
Akhenaton, cel ce sălăşluieşte în adevăr
Leave a Reply