Ceea ce ne îndreptăţeşte să consideăam, chiar de la debutul Mirunei Vlada, că locul ei în orchestra douamiistă va fi în primele linii este hotărîrea de a nu se situa în zona la modă a unei poezii pentru care şocul receptiv e aproape totul.
Poezia Mirunei Vlada valorifică toate broboanele, indiferent că sunt secretate de dragoste, teamă sau febră: “transpiraţia caldă/ de pe spatele tău/ după ce facem dragoste/ asta e tot ce pot duce cu mine/ o mireasmă ce mi se zvârcoleşte pe limbă.”; “amintirile mănâncă şi ele multă/energie şi transpiraţie/ ar trebui interzise în spitale/ şi de fapt în toate locurile publice.” Până şi clipitul devine o frumoasă metaforă construită pe acelaşi nucleu al fluidităţii, “o îngenunchere umedă”, iar răsuflările capătă consistenţă doar pe trupul celuilalt, “curgând lent pe grumaz”.
Leave a Reply