Dicţionarul onomastic nu este în primul rând o operă de reflecţie morală, ci una de reflecţie estetică. Este în fond cel mai original metaroman pe care-l cunosc: un roman al numelor proprii, care sunt adevăratele lui personaje. În loc ca numele să fie determinat de către condiţia socială şi individuală a celui care-l poartă (în felul legăturii observate la Caragiale de către Ibrăileanu, într-un eseu strălucitor prin inventivitate), în Dicţionar onomastic este în sine creatoare, născând indivizi „reali”, printr-un joc al imaginaţiei din care aleatoriul nu lipseşte.
…Nu lucrurile poartă nume, numele poartă lucrurile. Suntem în apropierea centrului vital al literaturii ca aventură a cuvântului. (N. Manolescu, Arca lui Noe, vol. III)
…Cartea plesneşte de invenţie: biografii concentrate în câteva rânduri, humor urmuzian, caracterologie, reflecţii ascuţite eseistice asupra vieţii sociale, contemporane, artei şi farselor istoriei, romane reduse la o fantastică scurtime… (Ovid. S. Crohmalniceanu: Painea noastra cea de toate zilele)
ediţia a III-a, definitiva, întregită cu volumul Jumătate plus unu şi o prefaţă a autorului
Leave a Reply