Cu volumul de povestiri În curte la Dionis (1977), Mircea Eliade continuă evocarea acelui spaţiu magic care era pentru el lumea României şi mai ales a Bucureştilor dintre cele două războaie.
O lume ce pare să-şi fi pierdut reperele temporale, plină de semnele acelui illud tempus despre care vorbesc toate studiile sale de istorie a religiilor; o lume devenită pentru scriitorul exilat un substitut al timpului mitic. Aşa se face că, pe măsura trecerii anilor de exil, personajele şi locurile se văd din ce în ce mai mult ca prin ceaţă.
Ele sunt parcă reduse la esenţe, la o opera a ceea ce a fost, capabilă să transmită mesaje stranii şi pline de înţeles către noi, cei ce-am uitat esenţele. Şi poate tocmai de aceea totul îi apare acum autorului scăldat într-o negrăită nostalgie, o nostalgie care se face purtătoarea unei nedefinite aspiraţii trezite în sufletul cititorului de tâlcul întâmplărilor povestite.
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply