„Le-am găsit, uitate, abandonate şi prăfuite, într-un plic vechi dintr-o cutie de carton, bietele mele ultime-ultimissime poeme, care-au zăcut acolo aproape douăzeci de ani, fără să mai spere într-o deshumare pioasă. Le-am recitit cu inima strânsă, atât cât mai puteau fi ele citite pe foile galbene şi friabile, pătate de cafea, străpunse de furia micilor litere de metal ale maşinii mele de scris. Şi deodată mi-am dat seama că în graffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mult mai puţină literatură) decât în toată poezia mea anterioară, că de fapt aşa am vrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, că aici sunt în sfârşit liber. Le public acum ca pe nişte «postume din timpul vieţii», pentru beneficiul câtorva prieteni.” (Mircea CĂRTĂRESCU)
De acelaşi autor
Socantul titlu NIMIC e consecvent indimenticabilei declaratii:
„Eu, Mircea Cartarescu, am scris Levantul intr-un moment greu al vietii mele, la varsta de treizeci si unu de ani, cand, nemaicrezand in poezie (toata viata mea de pana atunci) si in realitatea lumii si in destinul meu in aceasta lume, m-am hotarat sa imi ocup timpul clocind o iluzie.“
Poet pana in ultima fibra, Mircea Cartarescu reuseste intr-adevar a fi prozaic in aceste poeme din 1988-1992, adica din trena totalei crize, dar lirismul n-a disparut nicidecum si nici nu putea sa dispara, ci viitorul nostru Nobel il dezvolta exploziv cu tot geniul sau inaripat in capodopera Orbitor.
Nu cu foarte mult timp in urma l-am descoperit si eu pe Mircea Cartarescu,dar ceea ce am citit de la el m-a marcat si am ramas profund impresionata de geniul sau liric si epic.Pot afirma ca in aceste cateva luni decand il parcurg m-am maturizat si am o alta perspectiva in privinta societatii cu care ne confruntam zi de zi.