Ah, dacă aş mai fi tânăr, cred că nu aş ezita să-mi duc proiectul până la capăt. Am dorit să încerc cu actorii Teatrului Masca să refac atmosfera de la mijlocul secolului al XVI-lea. Le propusesem să facem distribuţia unui spectacol pe o canava de Commedia, să învăţăm fiecare câte 100 de monoloage şi vorbe de duh, să pregătim cam 50 de lazziuri, apoi să venim în faţa publicului şi să spunem: aceştia suntem Arlechino, Pantalone, Capitano, Brighella, Pulcinella, Lelio, Isabela, Colombina, faceţi voi subiectul şi după zece minute noi vă oferim spectacolul. Ar fi fost minunat, dar am realizat destul de repede că am fi avut nevoie de cel puţin 100 de ani şi, orgolioşi, am dorit să trăim şi noi. Şi am trăit! Doar că am fi putut face ceea ce nici Timpul nu a îndrăznit, am fi putut fi contemporanii a două secole deodată. Aşa. Am rămas cu un dor care mă seacă, un dor de care nu mă voi putea lecui niciodată. Mi-e dor de Arlechino!
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply