Participând la un cenaclu literar, în care un tânăr a venit cu poeme nude, din prepuţul gândirii sale de filozof de Ghimpaţi, scrise între un icnet şi o grimasă, adică -direct spus – la futu-i măsa, mi-am adus aminte de mătuşa Eleonora, care în plină dictatură a plecat spre o destinaţie occidentală îmbrăcată în furou. La noi la Timişoara era un obicei de a trăi din pachet. Pe timpul comunismului mulţi supravieţuiau din ce le trimiteau rudele din Germania. Un kilogram de cafea avea preţ. Decât să fii mers la catedră, ca profesor, mai bine stăteai acasă şi vindeai un kilogram de Albrecht. Era tot aia. Deunăzi, pe lângă mâncare, fericita posesoare de rude berlineze a fost cadorisită cu un furou în culori. Ea a crezut că e o rochie. Bătrână fiind, a primit rapid viză. Nu trebuia să facă prea mare sluj la stăpânire. A plecat rapid spre zările albastre îmbrăcată cu ce a primit. A crezut că e ultimul răcnet al modei. La Schonefeld, aeroportul din capitala pisicilor berlineze, rudele au primit-o siderate. „Cum ai putut să vii îmbrăcată în asemenea hal?”- a întrebat-o fiica sa bulversată de atitudinea sa vestimentară. Săraca bătrână a fost aruncată rapid în maşină să nu facă de râs nepoţii. Neglije-ul său nu era în România un combinezon, ci o piesă de colecţie. Săraca, îmi amintesc şi acum, cum a luat în piept ciocnirea civilizaţiilor.
Precum în poveste, aşa şi în realitatea noastră imediată. Mulţi chemaţi pe scena literară, puţini atinşi de rafinamentul şi graţia măsurii. Pinguini în matricea silabusului compornamental, ei se cred elefanţi printre porţelanuri. N-ar fi nimic rău. Orice nebun se poate pretinde rege, dar asta nu absolvă Ospiciul de condiţia sa umană: Un Unter der Linden între ofticoşi şi rataţi. Greu trebuie să le fie regizorului care crede că poate fi un Falstaff seducător cu intrigi dâmboviţene.
Un pic de rafinament nu strică.
Foarte bun!si grozav de adevarat!
Ei domnule Ghilezan este destul de greu sa ne cunoastem limitele daramite sa le acceptam. Mi-a placut partea cu cafeaua Albrecht si recunosc zambind ca si rudele mele din Germania ne cadoriseau mereu la fiecare vizita in tara…..ce vremuri….
nimic nu este intamplator, doamna cu pricina a aterizat in aeroportul din capitala pisicilor berlineze, cum frumos spuneti dvs, cu prospetimea si grotescul si ingenuitatea …care-i inunda si traversa fiinta, poate pentru a le reaminti copiilor de pe unde au plecat, ce origini au şi a restabili fluxul…eh…daca nepotii n-au invatat nimic din lectia aceea servita de bunicuta…si doar au inghesuit-o in taxi…nasol….oricum apreciez nespus ce scrieti dvs, ma rusinez ca n-am apucat sa citesc pana acum si ma duc spasita sa scormonesc dupa cartile dvs
cat despre domnisorul cu poeme nude..el e trompeta de tabla care si-a manifestat rafinamentul in maniera absconsa a gustului sau, prost-din cate spuneti dvs, dar finisat si lasat sa se exprime de cei ce i-au semnat biletul de intrare la acel cenaclu literar, pentru ca altfel, cum sa fi ajuns sa-si miorlaie partitura in acea societate aleasa? daca s-ar fi verficat in prealabil alama din care-i era confectionata trompeta…ma intreb daca nu altfel ar fi stat lucrurile iar urechea dvs nu ar fi fost asa abuzata, sa ma iertati
credeam ca e scris la misto, cind am vazut niste greseli grave in citeva rinduri..
„masa” are cratima, „sa fii mers la catedra” are un i in plus.