Premiul Nobel pentru Literatură, 2010
De Octav Popa
„cartografierea structurilor puterii și pentru imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individuale”
Bun, şi-atunci ce facem, fugim? Când realitatea curentă nu ne satisface, când tot ce vine, vine parcă pe dos, când nimeni din jurul nostru nu pare să înţeleagă ceea ce noi vedem cu atâta claritate … fugim? Unul din ultimele romane ale lui Llosa, complet diferit de primele – mult mai relaxat şi cu mai puţină intrigă politică – ridică această întrebare al cărei răspuns nu pare nicidecum aproape.
„Koke” este porecla non-europeană a lui Paul Gaugin, celebrul pictor impresionist care la vârsta de treizeci şi doi de ani fuge în Tahiti, de unde avea să pregătească (să prevestească, mai exact, căci ştia clar care îi e locul) marea expansiune modernă a picturii. Florita este Flora Tristan, una din primele voci ale feminismului european şi printre puţinele Madame-la-Colère ale socialismului, în forma aceea utopică, egalitară şi neviolentă a jumătăţii de secol al XIX-lea. În afară de legătura de rudenie (Koke este nepotul Florei Tristan), asemănările de traiectorie sunt evidente. Comparaţia poate continua şi într-o oarecare măsură putem vorbi de „twin destinies”.
Amândoi caută paradisul, amândoi îl înţeleg exagerat şi cu deformaţii prea subiective într-o lume neatentă la indivizi. Flora Tristan fuge din Peru în Franţa pentru a predica socialismul, societatea perfectă sub egida muncitorilor, condiţii egale între clase şi sexe într-o încercare disperată de a realiza pentru alţii ce n-a reuşit pentru ea. Relaţiile cu familia sunt abjecte, deşi venită dintr-o spiţă bogată – unchiul său este cel mai important guvernator din Peru – soţul ei câştigă custodia fiicei Alina Maria cu care are legături amoroase pentru a se răzbuna pe soţie. În Europa, nici starea de sănătate, nici realizările politice nu par să edifice paradisul pe care odinioară îl credea „chiar după colţ”.
Povestea lui Koke din Paradisul de după colţ poate mai cunoscută publicului, este construită în paralel şi prinde acelaşi contur al deziluziei. Ceea ce părea la început salvarea, portiţa de scăpare din clişeele şi încastrările artei europene, se dovedeşte a fi un soi de alienare, de barbarism autoimpus foarte propice artistic însă fatal. Gaugin se îmbolnăveşte grav – şi nu în cele mai creştineşti condiţii – iar de acum înainte drogurile, tutunul, alcoolul, medicamentele … toate duc uşor uşor spre finalul prevăzut.
Totuşi, ceva rămâne şi aici Mario Vargas Llosa îşi arată ambiţiile de „cel mai mare prozator al Americii Latine”. Între aceste două tipuri de soartă neprielnică, un narator atent scoate în evidenţă tipuri de salvări, altele decât cele aşteptate, dar nu mai mici sau mai neînsemnate. Pur şi simplu altele. Miza romanului pare sfatul de a închide pentru câteva momente ochii în faţa marilor ambiţii, pentru micile isprăvi, pentru reuşitele adiacente şi a ridica întrebarea dacă nu cumva acestea contează. În cercul aprig al tristeţii şi nenorocului, trebuie găsite mici puncte de limpezime.
Cu siguranţă nu o carte simplă, pe alocuri greu de urmărit, însă asta arată un exotism dus până la capăt: Llosa pretinde puţinul, pe care îndeobşte îl trecem cu vederea în detrimentul celebrului „mult”. De-aici, un cu totul alt soi de simplitate.
De acelaşi autor
Cine l-a ucis pe Palomino Molero?
Scrisori către un tânăr romancier
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply