Marin Preda a primit premiul Uniunii Scriitorilor cu „Marele singuratic”. Este, de fapt, romanul fiului, al lui Niculae, în care apare neaşteptat şi tatăl, marele personaj, Ilie Moromete.
În romanul apărut în 1972, Niculae Moromete apare retras la o fermă horticolă de lângă Bucureşti, după ce fusese exclus din activul de partid. Se recalifică, prin munca la seră, în timp ce urmează studiile superioare, apoi devine inginer horticol. Este îndrăgostit de pictoriţa Simina Golea, alături de care face o călătorie în satul lui natal, pentru a-i arăta locurile în care a copilărit. Trăieşte cu ea o frumoasă poveste de dragoste. Ea întreba: „Această lume cu cai care vin cu gâturile spre căruţa familiei, care se pregăteşte de întoarcerea acasă sub un asfinţit scăldat în culori de foc, această lume mai există oare?” Câtă lirică, atâta culoare. Niculae Moromete i-a răspuns prin durerea sa: „De foarte curând, ea nu mai există”. Romanul grupează două lumi: cea a trecutului şi cea a prezentului, traversată frumos de iubirea pentru Simina Golea. Inginerul cunoaşte o lume nouă, plină de artişti plastici şi literaţi, gălăgioşi şi infatuaţi, într-un palat pe care lesne îl recunoşti ca Mogoşoaia, naţionalizat de comunişti şi devenit casă de odihnă şi creaţie pentru scriitori, loc drag şi frecventat de Marin Preda, unde îşi consuma whisky-şorul.
În lumea din Marele singuratic se petrec scene de cruzime rare, care ar oripila azi asociaţile de protecţie a animalelor astăzi: Marin al lui Ţugurlan îşi ucide câinele. În sufletele primare convieţuiesc sălbăticia şi candoarea, dualitatea extremelor. Niculae vrea să se smulgă cu forţă dintr-o lume a cruzimii şi a nedreptăţii şi spune: „Da, voi întemeia o nouă religie, care să ţină seama de forţele oarbe care pun nu o dată stăpânire pe om şi care să propună altceva decât umilinţa înrobitoare, inacceptabilă pentru mândria firească a unui animal atât de liber şi de viclean cum este omul”. El cultivă flori, dar ştie că „nu poate creşte atâtea câte ar avea nevoie lumea”.
Marin Preda a imaginat în această carte o taină: cum că omul poate trece la profeţii. Nu ştim cât a luat cu el din taină Marin Preda, care în anul 1980, când a plecat dintre noi, într-o zi de mai, pe o ploaie torenţială, pentru că nu ne-a spus clar la ce se gândea. Avea 58 de ani şi a lăsat în urma lui mulţi oameni singuri. Şi trişti. Un cortegiu ascuns sub umbrele plângea cu lacrimi de ploaie imposibila întoarcere într-o lume de unde a plecat brusc, fără să apuce să-şi ia rămas bun…
De acelaşi autor
Adauga in cosul de cumparaturi.
Leave a Reply