Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurările întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu şi existente, de altfel, şi în viaţa ţăranilor nu şi-au mai găsit loc şi în lumea mea scăldată în lumina eternă a zilei de vară. În realitate, în amintire îmi zac fapte de violenţă fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum nu le-am găsit un sens… Poate că nici nu au!?
MARIN PREDA
Leave a Reply